Istoriografii populare

„Europa de acasă” – titlul rubricii mele, a fost un cadru în interiorul căruia am încercat să arăt care sunt valorile pe care noi, cei educați cu lecturi formatoare și experiențe în străinătate, le avem în acest spațiu cu speranța că și oamenii obișnuiți ar putea înțelege și, poate, ne-ar însoți în acest efort de civilizare a României. Un proiect tipic pentru elitele intelectuale moldovenești, născute în siajul Junimii și al Vieții Românești, cu aspirația de a aduce „Evropa” în spațiul citadin și dincolo de el. Ca să înțelegeți miza, e suficient să spun că în perioada interbelică, presupusă „de aur” pentru cultură și sincronism european (cu bunele și relele lui de atunci!), mai bine de jumătate din populația țării era analfabetă, iar femeile, cu rare excepții de sărbătoare, mergeau desculțe prin praful drumului și al țarinei. Imaginea celor câțiva intelectuali de pe Calea Victoriei care mergeau la librăria franceză, la Capșa sau la Ateneu ori a scriitorilor ieșeni de la „masa umbrelor” care alcătuiau acele elite intelectuale branșate la cultura și politica europeană e una edulcorată. România nu era așa, iar România comunistă, care a încălțat femeile și a proletarizat țăranii aducându-i în fabrici la oraș în cartiere-dormitor mai bune decât cujba tătânească, era, am văzut în 1990, prea puțin europeană. Și nu mai amintesc aici de răgetele isterice ale chivuțelor din București care urlau „moarte intelectualilor” excitate de răngile minerilor care crăpau capete de scriitori, ziariști și studenți la instigarea lui Ion Iliescu.

Am spus elite intelectuale și s-ar cuveni, probabil, să pun acest termen între ghilimele. L-am studiat la Paris, la INALCO și Science Po, ba chiar mi-am făcut masteratul cu o astfel de temă. Pe care nu l-am publicat în traducere românească fiind mereu interesat de extinderea ariei de cuprindere a acestui termen care stârnește și azi iritările populiștilor stângiști care văd în el doar o presupusă aroganță de clasă a celor cu educație superioară față de „talpa țării” care muncește. Pusă astfel problema, desigur că „elitele” merită dispreț și, la nevoie, o rangă în cap care să le mai taie din superioritatea față de „clasa muncitoare”. Vechiul resentiment bolșevic, inculcat în mentalul colectiv vreme de multe decenii de propagandă sovietică, a făcut ca un termen tehnic, elită, care nu desemnează altceva decât pe cei mai buni dintr-o meserie sau tagmă (căci, cei mai buni dintre tâmplari sau doctori alcătuiesc neîndoielnic o elită a breslei!) să ajungă un termen de ocară. „Băutorii de cerneală” cum erau ironizați profesorii de pegra muncitorească s-au transformat azi, grație propagandei castratoare, în „soroșiști”, adică dușmani ai poporului împotriva cărora nicio violență nu e interzisă. Cazul lui Horia-Roman Patapievici pocnit în plină stradă de un moșuleț isterizat de propaganda Antenei 3 va rămâne de manual.

Pe de altă parte, și discursul înalt intelectual rămâne solipsist, cu rezonanțe cel mult în bulele închise ale comilitonilor academici. Fie că e vorba de speculații filosofice arborescente sau de limbajul criptic, întrețesut de referințe și note, al universitarilor. Această fractură între limbajul cultural specializat și nivelul de înțelegere al omului obișnuit m-a frapat întotdeauna. Ca om care am predat de la clasa a cincea a Școlii generale din Corni, Botoșani, până la seminariile post-doctorale ale Universității din Chicago, pot spune că adevărata măiestrie intelectuală este să faci inteligibil ceva abstract unui public nespecialist. Aceștia sunt marii profesori (care, în plus, te fac să te îndrăgostești de materia lor) și tot aceștia sunt adevărații intelectuali publici care coboară din turnul de fildeș în Agora. E o experiență riscantă și, de aceea, cei mai slabi emoționali se ascund pudic în spatele limbajului ezoteric, specializat, utilizat în secta științifică de care aparțin. Cu nasul pe sus, acești inadaptați ai comunicării publice batjocoresc discursul simplu și clar, pe înțelesul tuturor, pe motiv că e rudimentar, neștiințific sau, supremă oroare, „jurnalistic”. Cum eu am avut șansă să stau de vorbă, la Freiburg, la Paris, la New York sau la Chicago cu giganți ai reflecției filosofice, spirituale și istorice care erau de o cordialitate și de un firesc amuțitor, privesc, desigur, cu oarecare amuzament la cocoșeala caraghioasă a unor „erudiți județeni”, de regulă clone academice ale câte unui guru occidental la modă de la care mai sug niște burse după ce, țanțoși, îl fac „doctor hormonis pausa” la taraba lor universitară. De regulă, acești belferi academici privesc cu nesfârșită scârbă la cei care, în Agora, încearcă precum Socrate să vorbească despre idei „în limbajul căruțașilor”. Asta nu e știință, îți vor replica ei dezgustațiⁱ.

Ei bine, exact asta am încercat eu după puteri aici, vreme de șase sute de săptămâni, încredințat că perspectiva lui Herodot privitoare la termenul de historioi, văzut ca „o poveste despre trecut” este cea mai îndreptățită asupra discursului istoric. De regulă, o analiză istorică este o dezvoltare simfonică de premise, conjuncturi, contexte și intuiții care se sprijină pe izvoarele primare ale arhivelor și pe cele secundare ale corespondenței, memoriilor și jurnalelor. Finalmente însă, cel ce leagă toate aceste elemente într-o carte cu pretenții de rigoare, obiectivitate și răceală științifică tot o poveste spune. Contează însă și cum o spune, cum dozează subiectivitatea inerentă într-un text lămuritor și atrăgător. Spre exemplu, publicistica extinsă, care i-a adus un binemeritat loc în Uniunea Scriitorilor lui Alexandru Zub, e la fel de importantă și, probabil, mult mai influentă decât opera sa academică ca atare. De altfel, reconfigurând cu dibăcie volumele marelui istoric ieșean în două tomuri impresionante scoase de Academie, Gh. Cliveti dădea o foarte subtilă replică filistinilor care se întrebau ipocrit „vai, dar unde este marea carte de filosofie a istoriei pe care o așteptam?”. Păi, chiar aici, sub ochii voștri.

Crescut într-o familie de ziariști nu am făcut presă decât în studenție, atunci când era o provocare neobișnuită pentru acel timp. Mi-am modulat însă conștient discursul, de la cel aulic, doctoral la cel mai pătrunzător din perspectiva comunicării, cu o tușă literară și cu câteva accente stilistice intenționate, nu tocmai obișnuite pentru mine în viața de zi cu zi. Rubrica din „Ziarul de Iași” mi-a oferit libertatea de a scrie pe sărite, despre ce aveam chef sau despre ce era urgent civic, în contrast cu proiectul modernist, de secol XIX, al operei înlănțuită și articulată geometric (și, de regulă, greu lizibilă). Am construit însă, în durata lungă, linii de analiză, teme complexe, dezbateri critice și sociale, portrete și pamflete care se vor coagula, centripet, în tot atâtea cărți atunci când voi avea timpul și cheful să le adun. Până atunci mulțumesc „Ziarului de Iași” că m-a biciuit săptămânal să ies din contemplație și să produc câte un eseu documentat care să justifice un proiect formator de istoriografie popularăⁱⁱ. Continuăm alergarea!

ⁱRăzboiul lui Dan Alexe, erudit fără „rang” academic, cu această castă pompoasă fiind mai mult decât pilduitor.

ⁱⁱDoar de amorul artei semnalez, ca sursă de inspirație, cartea lui Dan Petrescu – Deconstrucții populare, Polirom:2002, de eternă recitire.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naționale, Filiala Iași și scriitor

Publicitate și alte recomandări video