anunturi
Eurotrip
grandchef
anunturi
Bolta rece
anunturi

duminica, 05.07.2020

Italia lui Mussolini – drama unei mari puteri dezamăgite

GALERIE
lucian dirdala200
  • lucian dirdala200
- +

România era prea mică pentru a rămâne în afara vâltorii, iar Italia era prea mare pentru a se sustrage.

Se împlinesc, astăzi, o sută treizeci de ani de la naşterea lui Benito Mussolini, cel care avea să îndrepte Italia spre cel mai mare dezastru din întreaga ei istorie şi, totodată, să contribuie – din postura de partener secund al lui Adolf Hitler – la drama celui de-al doilea război mondial. Acum câteva luni, în acest colţ de pagină, am amintit de figura Ducelui şi de câţiva colaboratori ce i-au împărtăşit soarta. Era vorba de una dintre zilele negre ale fascismului şi nazismului, cu execuţii în Italia şi sinucideri într-o Germanie hitleristă ce-şi trăia ultimele zile.

Personalitatea lui Benito Mussolini mă interesează de multă vreme, din considerente teoretice. Relevante mi se par în primul rând întrebările legate de tipul regimului politic pe care l-a instituit şi patronat şi de eclectismul ideologic ce l-a caracterizat, indiscutabil, pe Duce. După părerea mea, astfel de întrebări sunt importante pentru că ne obligă la definirea riguroasă a termenilor şi la defensivă împotriva raţionamentelor circulare. Mai există, însă, o întrebare interesantă, ţinând cu precădere de domeniul Relaţiilor Internaţionale şi care trebuie însoţită de eternul avertisment cu privire la abordările „ce s-ar fi întâmplat dacă...?”.

În cazul de faţă, ce s-ar fi întâmplat dacă, în 1940, Ducele s-ar fi comportat asemeni fostului său pupil de la distanţă, generalul spaniol Francisco Franco, refuzând să angajeze Italia în război alături de Hitler şi promiţând, în schimb, o neutralitate prietenoasă? Ar fi fost posibilă o astfel de variantă? Ne sunt familiare aceste discuţii, pentru că şi la noi s-a discutat mult pe marginea marjei reale de manevră pe care a avut-o, în 1940-1941, generalul Ion Antonescu.

A pune asemenea întrebări nu înseamnă a desconsidera explicaţiile şi interpretările istoricilor sau politologilor. Din punctul meu de vedere, argumentele structurale legate de poziţia relativă a statelor, în sistemul internaţional sunt întotdeauna importante şi condiţionează, de regulă, deciziile politice ale liderilor. Am putea, astfel, să spunem că România era prea mică pentru a rămâne în afara vâltorii, iar Italia era prea mare pentru a se sustrage. Ca putere medie, la vremea respectivă, Spania franchistă a reuşit să-şi păstreze o mai mare autonomie.

Să presupunem, prin absurd, că cineva – un general, un colaborator din partidul fascist, un diplomat străin – ar fi încercat în ultimul moment să-l convingă pe Mussolini să nu declare război Franţei (practic, deja învinse de germani) şi Marii Britanii, la 10 iunie 1940. Ar fi putut avea câştig de cauză?

Probabil că nu, pentru că o ezitare de acest gen nu mai era posibilă fără compromiterea întregului proiect expansionist al Italiei fasciste în Africa şi Balcani. Chiar dacă Mussolini ar fi înţeles, în ultimul moment, riscul ca Italia să se trezească angrenată într-un război cu Statele Unite sau pericolul ca viitorul război contra URSS, planificat de Hitler, să fie mult mai dificil decât anticipau germanii, era prea târziu.

Ar fi evoluat altfel lucrurile dacă, în 1934-1936, o diplomaţie competentă din partea Franţei şi Marii Britanii l-ar fi convins pe Mussolini că a juca după reguli (inclusiv după regulile Ligii Naţiunilor) ar fi mai eficient decât a urma un plan de expansiune, în Abisinia şi, apoi, în Balcani? Expansiunea externă a fost, de la bun început, un factor încorporat în proiectul politic al Ducelui, iar climatul anilor 1930 n-a făcut decât să o stimuleze.

Nu insistăm acum nici asupra modului în care regimul lui Mussolini predica deja, de mai bine de un deceniu, virtuţile războiului şi destinul măreţ pe care urma să şi-l edifice, pe calea armelor, naţiunea italiană. Probabil că Mussolini a căzut într-o capcană la care sunt  vulnerabili mulţi lideri tentaţi de cultul personalităţii sau de mirajul ideologiei: aceea de a ajunge să creadă în propria propagandă.

Important este faptul că, în cazul Italiei lui Mussolini apare un element pe care Spania franchistă – despre ai cărei conducători nu se poate spune că erau mai puţin înclinaţi spre violenţă decât prietenii lor italieni – nu îl posedă: imperativele politicii de mare putere. Întrebarea „ce s-ar fi întâmplat dacă Italia s-ar fi menţinut în afara războiului?” nu poate justifica o comparaţie serioasă cu modelul franchist. Violenţa internă şi cea externă s-au conjugat într-un mod cu totul special în Italia dezamăgită de ordinea de la Versailles. Un Benito Mussolini condus pe ultimul drum cu onoruri de stat, precum Franco, ar fi fost, cu siguranţă, un accident nefericit al istoriei.       

 
Lucian Dîrdală este politolog şi lector universitar doctor în cadrul Universităţii "Mihail Kogălniceanu”

 

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Pornind de la o amintire cu Ionuţ Popa

Nicolae GRECU

Pornind de la o amintire cu Ionuţ Popa

Fotbalul nu trebuie să mai suporte umilinţa vasalităţii faţă de vremelnici politruci pe post de suzerani.

Filmuletul zilei

opinii

Berlin, Normannenstraße, 15 ianuarie 1990 (I)

Eugen MUNTEANU

Berlin, Normannenstraße, 15 ianuarie 1990 (I)

Sunt evenimente sau întâmplări în viaţa fiecăruia dintre noi care ni se imprimă definitiv în memorie datorită semnificaţiei speciale pe care le‑o acordăm. Un asemenea eveniment este, în opinia autorului, cel evocat în rândurile următoare.

Silueta oraşului

arh. Ionel OANCEA

Silueta oraşului

Prima poveste a oraşului, scrisă în secolele XII-X înainte de Hristos, este despre ideea turnului până la cer construit pentru faimă. 

Teologie cu linguriţa (IV)

pr. Constantin STURZU

Teologie cu linguriţa (IV)

Statul are datoria de a veghea la sănătatea cetăţenilor, dar şi de a respecta legi precum cea care vorbeşte despre un "mod autonom" în care se organizează cultele. Nici o reglementare a autorităţilor nu poate aduce atingere unor adevăruri de credinţă, decât dacă se încalcă această "autonomie". Ideea că interesul public poate justifica intervenţia statutului în chestiuni de ordin religios nu este nouă. 

pulspulspuls

Iacătă politichia pe cai mari, cu sticla de whisky în mână

Iacătă politichia pe cai mari, cu sticla de whisky în mână

Să începem cu sfârşitul pe astăzi, stimaţi telespectatori, şi să vă oferim ceva de la Bucale, una bucată postare frumoasă a unui bun amic, abil cunoscător al sforăriilor din partidoi. 

Caricatura zilei

Munca în vremea pandemiei

Editia PDF

Bancul zilei

Îi datoram multe coronavirusului. A reusit sa-i aduca pe români înapoi în tara si a putut sa le înve (...)

Linkuri

Alte ziare locale

    Intrebarea zilei

    Relaxarea condițiilpr de deplasare în starea de alertă va duce la:

    vezi raspunsuri

    Copyright 2006-2020 © Ziaruldeiasi.ro Toate drepturile rezervate.