Iubirea e un sentiment livresc…

marți, 19 februarie 2019, 02:50
1 MIN
 Iubirea e un sentiment livresc…

Valeriu Gherghel este unul dintre cei mai rafinaţi eseişti pe care îi avem: nu de azi, de ieri, ci dintotdeauna. Dintre temele consacrate ale filosofiei sau ale moralei, se fereşte de cele clasice, decupându-şi un domeniu care le poate cuprinde sau implica pe toate celelalte: acela al lecturii. Nu îl interesează atât viaţa, cât viaţa filtrată prin text (ceea ce e mult mai mult). 

Porunca lui rabbi Akiba (2005) şi Breviarul sceptic (2012) se ocupau cu precădere de practicile de lectură ale celor vechi, de la antici la medievali. Marile modele ale lui Valeriu Gherghel, pasiunile sale mereu deconspirate, au rămas aceleaşi şi în recenta carte, intitulată Roata plăcerilor. De ce n-au iubit unii înţelepţi cărţile?: Seneca şi Montaigne. Calitatea pe care şi-o arogă Valeriu Gherghel este aceea de „eseist sceptic“ şi, din această ipostază, se poate ocupa de temele aşa-zis „banale“, normale, „ordinare“, care nu provoacă la structură de tratat, cum ar fi fericirea, bucuria lecturii, plăcerea pe care ea o aduce. Registrul este însă unul echivoc, oblic, jumătate franc, jumătate ironic; autorul comite senin truisme venerabile, nu se fereşte cu tot dinadinsul de clişee (e nu doar un curaj aici, ci şi o impertinenţă, un soi de tupeu sau de orgoliu livresc al celui care le-a citit pe toate şi tocmai de aceea îşi permite să calce pe urmele altora, pentru că pasul lui va fi mereu unul critic, un fel de meta-pas), adoptă un ton convivial, când simplificat, când ludic, bonom, deşi nu lipsit, când şi când, de aciditate. În cartea de faţă, Valeriu Gherghel e mai ludic decât oricând, mai dispus să se ia peste picior, să împingă premisele discuţiei până le dislocă din contur, în proximitatea absurdului. Strategia lui Valeriu Gherghel este să folosească bemolul, să pună surdină la ceea ce posedă cu asupra de măsură: erudiţie, virtuozitate stilistică, umor, patos, autenticism confesiv. Dar nu, el nu se predă propriilor calităţi, discursul său e unul permanent controlat, riguros în aparenta-i jocularitate.

Nu stau acum să inventariez toate temele eseurilor din această carte. Una dintre cele mai importante mi se pare aceea care vizează raportul dintre carte şi viaţă. Sau, ca să fiu mai precis, stereotipiile care fixează această temă. Autorul cataloghează cu scrupulozitate, dar şi cu ironie, zeci de citate ale unor înţelepţi precum Seneca, Marcus Aurelius, Montaigne, Kant, Walt Whtiman şi alţii, din care rezultă că ar exista o contradicţie între viaţă, între experienţa directă şi citit sau scris. Cartea ar falsifica realitatea, lectura ar fi un simulacru de experienţă, un fals. Subtil, eseistul demontează în mod repetat această inerţie. Toţi aceşti mari autori au fost, spune el, „nişte cititori reprimaţi“, care dispreţuiau plăcerea pe care lectura o poate oferi; pe scurt: „Răbdau plăcerea, nu se bucurau de ea.“ De fapt, afirmă el într-un eseu despre Borges, „experienţa autentică reprezintă un compromis între gândire, sensibilitate şi aşa-numitul «divers sensibil».“ În absenţa reflecţiei, angajamentul brut în faptă e lipsit de relevanţă. Cultura iese oricum din reflecţie, din dublarea apocrifă, substanţializată, a realităţii. Citim pentru a înţelege; pentru a înţelege ce e cu lumea şi ce e cu noi. Citim, de fapt, pentru a ajunge la noi, pentru a ne decoperi sinele („sinele nu poate fi atins nemijlocit“). Când avem noroc sau har, acest lucru se petrece prin intermediul scrisului. Citim ca să scriem şi scriem ca să ajungem la sine. Avea dreptate Benedetto Croce: expresia premerge intuiţiei. Aceasta se manifestă numai prin intermediul limbajului, deci prin scris-citit. Ca să nu mai bat câmpii, revin la Valeriu Gherghel (deşi nu l-am părăsit nici măcar preţ de un rând): lectura este experienţă!, spune el. Scrisul cu atât mai mult. Nu e vorba de parazitare a realităţii, ci de esenţializare şi mutare a sa într-o semnificaţie.

Îmi place pledoaria sa pentru rostul lecturii (anticipată, e drept, de o savoare a inventarierii nenumăratelor semne de dispreţ ale înţelepţilor faţă de citit): „Lectura ne multiplică trăirile, le rafinează, ne oferă modele de frumos, trezeşte emoţiile uitate, creează afecte noi, ierarhii noi, ceremonii erotice noi (a iubi se învaţă, iubirea este o deprindere) şi ne dă nume pentru a le identifica, un lexic pentru a numi nuanţele cele mai fine ale unei comoţii amoroase. (…) Negreşit, iubirea-pasiune (ori măcar ritualurile ei) reprezintă o invenţie livrescă.“ (s.m.) Valeriu Gherghel crede (şi bine face!) că iubirea nu e un sentiment natural. După cum nici erotismul nu e o ceremonie rudimentară, cum este sexualitatea. Denis de Rougemont dezvolta această splendidă teză în cartea sa Iubirea şi Occidentul, Al. Paleologu o relua în Bunul-simţ ca paradox. Valeriu Gherghel o rafinează, îi adaugă substanţă. Cărţi mari vin în sprijinul acestei idei. Lectura chiar ne înteţeşte simţurile, ne intensifică percepţia, ne face vizibile fâşii până atunci de nebănuit ale realităţii. Omul, spune Valeriu Gherghel, vrea să priceapă ceea ce trăieşte; or, pentru asta, lectura îi oferă lexicul capabil să surprindă nuanţele, insolitul, inefabilul. „Abia cuvântul nimerit provoacă şi susţine realitatea sufletească.“ De aceea, poate, un eseist cu formaţie filosofică precum autorul acestui volum e un mare cititor de literatură.

Nu e nici un eseu care să te lase indiferent în acest op, fie că e vorba despre deliciile recitirii (de câte ori aţi recitit Război şi pace?), de plăcerea lecturii, despre dificultatea percepută ca plăcere (v-a plăcut când aţi citit prima oară Ulysses?), despre criteriile fanteziste de a aranja o bibliotecă, despre cum te porţi cu obiectele numite cărţi (e cuşer să le subliniezi?), despre evocarea lui Mihai Ursachi (care „nu s-a omorât cu cititul“, chiar dacă trecea drept un erudit), în fine, despre experienţa fundamentală a cititului, care ne face oameni. Oriunde o deschizi, cartea te ţine lipit de pagină, te seduce, te amuză, te destinde, dar te pune şi pe gânduri, te face să îţi pui întrebări (una dintre funcţiile esenţiale ale lecturii), fără să-ţi îndese elitist pe gât răspunsuri abrazive (cunoaşteţi retorica de felul: „Există trei feluri de a pune această problemă…“?). Valeriu Gherghel scrie despre ceea ce ne pasionează, încă, pe mulţi: despre lumea ca o carte, despre realitatea livrescă, despre continuitatea „fără fisură“, spune el, dintre realitate şi carte.  Dacă mi s-ar cere să numesc cel mai rafinat şi mai substanţial eseist pe care îl avem azi, nu aş ezita să aleg: Valeriu Gherghel. El este un sceptic ludic, un înţelept care refuză să se ia în serios. Adică un eseist pur sânge.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide“, Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii