Iubirea pe care-o refuzam

vineri, 23 decembrie 2011, 15:20
6 MIN
 Iubirea pe care-o refuzam

 

In aceste zile, premergatoare Craciunului, preotii ortodocsi merg prin parohii, pe la casele credinciosilor, cu "ajunul". Cintind troparul Nasterii Domnului, ei ofera spre inchinare, celor care ii primesc, icoana pe care sint zugraviti dumnezeiescul Prunc si Maica Sa. Foarte probabil ca aceasta traditie isi gaseste radacinile in vremurile in care cei mai multi erau nestiutori de carte si aflau, din acest pelerinaj al preotului pe la casele lor, cind urmeaza a fi praznuit Craciunul. Insa dincolo de acest aspect sau de alte consideratii de ordin practic, (z)baterea aceasta din poarta in poarta are adinci semnificatii teologice. Asa cum Maica Domnului, insotita de Dreptul Iosif, colinda pe la casele din Betleem, fiindu-le refuzata gazduirea pentru noaptea in care urma sa Se nasca "Cel fara de inceput", tot asa si preotul poarta pe Copilul Iisus din icoana, Cel ce urmeaza a Se naste, liturgic vorbind, pe 25 decembrie. Unii deschid usa si se inchina icoanei, asemanindu-se cu pastorii care au oferit tot ceea ce puteau oferi la acel moment. Si, cum a sarutat ieslea pe Pruncul nou nascut, primindu-l in pintecele ei cald, tot asa si gura smerita a inchinatorilor atinge icoana, o gazduieste pentru o clipa pe buzele sale. Si, cum magii au venit apoi si I-au adus daruri ca unui Imparat, pe care le-au primit Maria si cu Iosif, tot asa unii ofera un dar celor care insotesc icoana, o mica jertfa.

Desigur ca, si in contextul urbanizarii, al mobilitatii crescute in rindul unei populatii care nu se mai simte atit de legata de o familie parohiala, numarul celor care deschid larg usile binevestitorilor din ajun de Craciun este destul de redus. Unii nu deschid pentru ca nu impartasesc credinta celor care le bat la usa, iar acestora li se respecta libertatea de a spune nu primirii lui Mesia. Tot asa s-a petrecut si cu majoritatea locuitorilor din Betleem, incit, din acest punct de vedere, nu este nimic nou sub soare. Altii, desi se declara ortodocsi, motiveaza gestul zavoririi lor prin prisma imposibilitatii de a putea oferi un dar, de regula avind in minte o suma pe care ei se cred obligati sa o ofere. Acestia uita ca Fiul lui Dumnezeu nu a venit sa ne ceara banii nostri, ci inima noastra. Iar un preot care considera ca slujeste acestui Dumnezeu nu poate sa colinde prin parohie din consideratii pecuniare.

In toate vizitele pastorale pe care le-am facut de Craciun sau de Boboteaza, pot spune ca am avut cea mai mare bucurie cind am fost primit de oameni care mi-au aratat toata dragostea lor (izvorita din credinta in Hristos Domnul), fara a oferi ceva de factura materiala. Fie din prea multa saracie, fie din alte motive. Acestia se aseamana pastorilor care nu au putut oferi daruri precum magii, dar care au primit cu inima buna, in staul, pe Fecioara Maria. M-a bucurat la fel de mult pe cit m-a intristat, pe de alta parte, cel care, neintelegind rostul "vizitei" pe care o primeste, se straduieste sa-mi inghesuie repede o bancnota intr-unul din buzunare, considerind ca la acest aspect se reduce intilnirea noastra.

Deturnarea in zona unor "prestari de servicii" religioase este cel mai mare pericol pentru aceste traditii cu adinci ecouri in viata noastra duhovniceasca. Ceea ce se intimpla in chip vazut – iar la ajunul Craciunului este momentul primirii icoanei – are un corespondent in ceea ce se intimpla (sau urmeaza a se produce) in chip nevazut. Caci inima omului este de fapt locul unde Hristos, dupa al carui Chip sintem creati, doreste a Se naste. Aceea e ieslea la care rivneste, iubindu-ne atit de mult, incit Se micsoreaza pe Sine pina la nivelul la care noi Il putem cuprinde pe El, adica pe Cel ce este de necuprins. Cine nu poate sau nu vrea sa inteleaga lucrurile in felul acesta nu a ratat doar intilnirea cu preotul purtator de icoana, ci insasi intilnirea cu Viata, cu Bucuria, cu Adevarul, nume sub care Dumnezeu isi face loc in vocabularul inimii si al mintii noastre.

Cite scuze nu va fi auzit Fecioara Maria acum aproximativ doua mii de ani in Betleem: ca nu e loc in casa, fiind inghesuiala mare, si nimeni nu vrea sa se sacrifice pentru a face loc unei femei gravide; ca nu se doreste asumarea responsabilitatii implicate de nasterea unui prunc in locuinta proprie; ca urmeaza a se organiza vreo petrecere; ca este dezordine mare; ca e prea multa saracie si nu e nimic de oferit pruncului ce sta sa vina pe lume etc. etc. Cam acelasi gen de motive invoca si cei care isi tin usile incuiate. Si, daca s-ar face o investigatie sociologica, s-ar gasi destul de lesne un corespondent intre atitudinea lor fata de preotul "cu ajunul" si modul in care se raporteaza acestia la autenticele valori ale credintei crestine.

"Sa Te nasti in canal…"

Invocam mai sus, la un moment dat, un cuvint din cartea Eclesiastul care, in formularea completa, suna asa: "Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi si ceea ce s-a intamplat, se va mai petrece, caci nu este nimic nou sub soare" (1, 9). Aceasta amara cugetare si-a dovedit din plin adevarul pina la un punct: acela in care Dumnezeu a trimis pe Insusi Fiul Sau sa ia firea omeneasca si sa se faca vazut, cunoscut de oameni. Asa ceva nu s-a mai petrecut in istoria omenirii si nici nu se va mai petrece. Faptul nasterii lui Hristos pe pamint are proportii si implicatii de neegalat. Toata creatia isi desluseste acum deplin rostul, caci intelegem ca toate s-au facut prin Fiul si pentru Fiul. Iar oamenii, prin primirea Lui in vietile lor, pot nu doar sa fie izbaviti de iadul in care mergeau toti urmasii lui Adam, ci si sa urce, treapta cu treapta, pe scara indumnezeirii. Fiul lui Dumnezeu nu a venit sa ne civilizeze, sa ne faca mai destepti sau mai virtuosi, ci sa ne faca dumnezei dupa har, adica sa ne faca desavirsiti.

Dar de ce ne iubeste atit de mult Dumnezeu? De unde aceasta atractie irezistibila fata de noi, cei care ne petrecem vietile, uneori, atit de departe de Hristos, incit pare ca ne-am rupt cu totul de El, ca legatura dintre noi si El nu se mai poate reface in veac? Si totusi, Dumnezeu ne iubeste atit de mult incit a riscat totul si nu s-a uitat la cele ce avea sa sufere din partea noastra. Din primele clipe ale vietii Sale pe pamint a fost primit cu multa ostilitate. Nu a fost primit, nicaieri in Betleem, pentru a Se naste, ci doar undeva intr-o margine a acelei asezari, intr-o pestera a unor pastori. A trebuit sa fuga in Egipt de furia lui Irod, care nu putea suferi gindul ca S-a nascut un alt Imparat in tara lui. Apoi, mult mai tirziu, in Nazaret, la inceputul propovaduirii Sale, ai Sai au vrut sa-L omoare aruncindu-L de pe "sprinceana unui munte" (Luca 4, 29). Iar mai-marii poporului, carturarii si fariseii, cautau sa-L omoare (Luca 22,2 s.a.) in timp ce El vindeca "toata boala si toata neputinta in popor" (Matei 1,23) si invia pe mortii lor. Acelasi popor care avea sa strige "rastigneste-L!", cind S-a dat pe Sine in miinile lor. Ba, am putea spune ca a fost primit cu ostilitate inca din momentul in care a luat trup omenesc din preacuratul trup al Mariei. Caci Iosif, logodnicul ei, a vrut s-o lase in ascuns, aflind ca este insarcinata.

Cutremuratorul fapt al iubirii lui Dumnezeu pentru o faptura atit de ostila si de nerecunoscatoare cum e omul nu poate fi surprins mai bine decit facind recurs la poezie. Incit, in loc de concluzie, va las sa gustati din versurile unui poem, "Colindul copiilor strazii", scris de Marius Iordachioaia, un poet de care veti mai auzi cu siguranta si pe care il consider cel mai profund poet crestin pe care il avem la ora actuala (a se vedea volumul sau de debut, "Jurnal de tresariri"): "curind ai sa vii iarasi, Doamne,/ sa Te nasti in canal/ pe o teava fierbinte/ ascultind cum pe deasupra/ trece lumea grabita sa/ ne uite…/ si-ai sa plingi mult/ si anul asta cu noi/ pentru tot Pamintul/ pentru tot ce e rau…/ o sa ne-ncalzim/ arzind gunoi/ si spalindu-ne inimile/ in plinsul Tau/ o sa fii si Tu orfan si sarac/ pentru vreo trei zile/ cit va tine cheful de-afara/ pin-o s-adoarma cei care/ se-mbata si zbiara/ in numele Tau/ Copile…/ apoi pina la anul/ te vei intoarce in Cer/ si noi vom ramine iarasi/ singuri in ger/ in loc de casa, de mama,/ de tata/ doar cu-o icoana de-a Ta/ afumata,/ care sa ne aduca aminte/ cu negraite suspine/ cum va fi Craciunul/ cind vom veni/ noi/ la Tine…"

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii