”Iubito, sunt morţi în oraş”…

Cu Val nu m-am mai întâlnit de câţiva ani. Ne-am mai auzit uneori, preţ de câteva secunde: atât rezista la telefon. Era văzut, câteodată, deambulând, rătăcit, prin târg. Prin târgul pe care mult îl iubise şi-l detestase; căruia îi dedicase vibratile crochiuri, plastice sau epice.

Cu Truţ Vacariu – constat că nu ne-am mai văzut de anul trecut, şi nici n-am mai vorbit la telefon de vreo lună. Îţi zici că-l suni azi, amâni pe mâine, şi tot aşa, până când nu mai ai pe cine suna. Sau cine să-ţi răspundă.

N-am numărat, dar este probabil ca, în ultimii cinci luştri, despre cei doi să fi scris cel mai mult – şi cu o anume consecvenţă. Erau provocări care veneau, deopotrivă, din opera lor, dintr-o anume etică existenţială, ce îi definea, şi dintr-o amiciţie ce nu voia să rămână datoare.    

Truţ Vacariu a fost (a fost?) ceea ce se cheamă un om frumos. La propriu, mai întâi, pe urmă la figurat. Spiţă de Creangă din Pipirig, moştenise nu doar harul scrisului, ci şi un mod de-a fiinţa amintitor de iconoclastul şi, deopotrivă, poznaşul humuleştean. Dacă te luai cu el bine, era pâinea lui Dumnezeu. Dar putea fi şi necruţător, iute la mânie, însă la fel de repede iertător. Nu se menaja nici pe el însuşi pentru marile/ micile păcate, şi-am fost surprins să-l aflu, în scrierile din ultimii ani, mărturisind o tot mai pregnantă asumare şi dăruire întru Domnul. Dacă strămoşul deviase de la canon (îşi tăiase pletele slinoase, frecventa teatrul, trăgea cu puşca-n ciori ş.a.), trebuşoare pentru care fusese răspopit, urmaşul se răzvrătise împotriva cioroilor roşii care croncăneau coşmaresc peste ţară. 7 ani de închisoare a primit Dumitru Vacariu, pentru cele 7 strofe ce trebuiau să glorifice, în urmă cu exact 60 de ani, la Serbarea aniversară de la Putna, împlinirea unei jumătăţi de mileniu de la urcarea pe tronul Moldovei a celui supranumit Atlet al creştinătăţii. După 1989, Truţ n-a vrut să se facă prea multă vorbire despre ”închisorile sale” sau despre avatarurile ulterioare. Îl oripilau ”revoluţionarii” apăruţi peste noapte, profitorii de toate speţele. (Ca şi pe Val, de altfel.) Din când în când răbufnea împotriva lor, nu doar în articole de gazetă, ci şi în scrieri ”de ficţie”, cu personaje şi întâmplări recognoscibile. Dar se vede că, în anii de recluziune, învăţase iertarea, nu răzbunarea. Şi deseori, când voia să pedepsească, se situa pe el în prim-plan. După cum şi personajele jubilante, adolescenţii frumoşi şi trăsniţi (ca ”loviţi cu leuca”), îl întruchipează.

Până-n clipa când am citit admirabila prefaţă a lui Alexandru Zub, la Albumul aniversar Val Gheorghiu – 80, n-am ştiut că pictorul a fost şi el implicat în amintita Serbare de la Putna. Mai precis, el este autorul unui portret al lui Ştefan cel Mare, portret expus, în acele zile, în Sala Paşilor Pierduţi şi… dispărut fără urmă.

Val şi Truţ au dat încă de pe atunci o anume culoare Iaşului, şi-un spor de personalitate: Vacariu ctitorind muzee, Gheorghiu deschizându-le pe şevalet uşile celebre sau umile. Altfel zis: faţa şi reversul unei medalii.        

Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist

Publicitate și alte recomandări video