Legătura dintre Fenomenul Călin Georgescu și moartea Papei, văzută de un scriitor ieșean

Când toată gloata din care facem parte se îndreaptă într-o direcție, oricât ne-am strădui, nu putem lua altă cale. Se poate spune chiar că cei care gândesc și acționează altfel decât majoritatea au o problemă mentală, de comportament, le pâlpâie un bec, nu sunt normali. Un însingurat retras într-o cabană la munte nu poate fi numit normal. Unul care vorbește deodată altfel decât vorbesc toți ceilalți din jurul lui devine automat un ciudat și e condamnat la marginalizare.

Se întâmplă totuși și adevărate minuni, dar numai cu acordul „divinității” și în spiritul timpului, în urma unei pregătiri/acumulări prealabile. Individul acela care spune altfel decât turma apare ca o mică fisură în balonul de săpun care s-a tot umflat în timp, și formează apoi un nou trend. Adică după el se iau ceilalți, gloata, formând, practic, o nouă direcție.

Pe scurt, istoria toată a umanității a fost după următorul tipar: acumulare – revolta individuală – revoluție – turmă – stabilitate; acumulare – revolta individuală – revoluție – turmă – stabilitate ș.a.m.d.

De la îmblânzirea focului, la inventarea roții, a motorului cu aburi, a computerului, a pilulei contraceptive etc., absolut toate au urmat același tipar. Nimeni n-a crezut la început în acel lucru nou apărut și prezentat în fața mulțimii neîncrezătoare de către un om, dar apoi toți l-au adoptat și l-au transformat în lege.

Acum, noua modă, noua formă de manifestare a turmei este rebeliunea însăși. A fi rebel este aproape o obligație, dacă vrei să fii acceptat. Normalitatea e a însinguraților, a ciudaților. A fi normal e de fapt anormal. Îți stă mintea în loc…

Vă mai amintiți expresia „Je suis Hebdo”? Era un răspuns la masacrul care a avut loc la sediul unei reviste franceze, ca reacție la o caricatură care îl ridiculiza pe profetul Mahomed. În mod normal, toți i-ar fi compătimit pe bieții jurnaliști uciși, i-ar fi căutat și pedepsit pe făptași și ar fi condamnat ideologia lor și atât. Dar nu, oamenii au mers mai departe, au vrut să se identifice cu jurnaliștii morți. Răspunsul turmei nu a fost de revoltă și atât, ci de asumare a identității celor uciși, și chiar de repetare a faptelor acestora. Prin moartea lor, victimele au provocat o mică revoluție a anormalității.

Exemple asemănătoare sunt multe, de la forme de comportament social, la modă vestimentară. Așa au apărut curentele antisistem de tot soiul, gen rock, punk, rap, emo etc. A fost de ajuns ca un individ să meargă țanțoș, în semn de protest, cu pantalonii rupți ori lăsați până la genunchi, ca să stârnească după el o întreagă modă planetară. Acum o mulțime de inși umblă cu pantalonii purtați până la genunchi, sub fund, care arată plini de caca. Tot așa a apărut nebunia cu unghiile de 10 centimetri, a buzelor umflate până la refuz, a păpușilor „sexy” ș.a.m.d. Stilul acesta imitativ are loc în toate domeniile, niciunul nu este scutit, și toate sunt în spiritul turmei.

În plan politic acum este moda „Călin Georgescu”, un singur om, calificat drept independent, care a dat peste cap un întreg sistem. Terenul era pregătit, toți îl așteptau, prin urmare, turma a dat năvală. Acum toată lumea încearcă să îl imite. Trăsătura comună la toți candidații la președinție este revolta împotriva sistemului. Toți au un pic de suveranism în ei, pentru că fără nu se poate.

Niciunul nu spune că sistemul e bun, că merge strună de 30 și ceva de ani încoace, că România e pe cele mai înalte culmi de civilizație și dezvoltare și că ar trebui păstrat acest stil și ritm încă 100 de ani de acum încolo. Nuuu! Toți spun că sistemul e corupt, că nu funcționează, că miroase a stricat și că trebuie schimbat din temelii. Partea interesantă și ridicolă în același timp e că acest lucru a fost spus de fiecare dată, la fiecare rând de alegeri, dar fără izul de patriotism retrograd, fără iubirea de țară siropoasă care transpiră din fiecare mesaj, așa că după ce ziua votului a trecut, totul a rămas neschimbat.

Acum însă mesajul este învelit într-o nouă haină, într-un nou ambalaj, numit „suveranism”. Toți vor să tragă cât mai mult din plăcinta aceasta pe care Georgescu a copt-o. Dacă urmărești discursurile fiecăruia, e imposibil să nu găsești și ceva legat de iubirea pătimașă față de țară, de tradiții, de specificul românesc, de „normalitate” ș.a.m.d.

Nu știu cum se face, dar pe vremea comunismului, mesajul politicienilor era că țara merge excelent, economia bubuie, toată lumea e fericită și viața e o plăcere. Acum opiniile sunt împărțite, ba chiar se bat cap în cap pentru că, deh, e democrație și libertate a cuvântului. Majoritatea politicienilor arată cu degetul către multiplele defecte ale țării, spun că țara merge prost pentru că e corupție și că noi, cetățenii ei, nu o iubim suficient. La alte întruniri ori declarații, aceiași politicieni, sau alții, spun că țara merge mai bine ca oricând, PIB-ul e mare cât China, economia bubuie și toți suntem mai bine ca niciodată, lumea e fericită, viața e o plăcere etc… Toate sunt, evident, declarații care să încânte electoratul.

Nu știi pe cine și când să mai crezi: pe cei care zic că economia merge bine și noi suntem fericiți, mai fericiți decât am fost vreodată, sau pe cei care spun că treaba e nașpa și că ne apropiem pe zi ce trece de marginea prăpastiei? Treaba e foarte încâlcită, turma e confuză….

În concluzie, cred că o mică parte dintre oameni sunt autentici, încearcă să trăiască și să aibă propriul stil de gândire și manifestare, indiferent de părerea sau stilul celorlalți, iar aceștia nu prea sunt vizibili. Cea mai mare parte încearcă să imite pe alții. Mă aștept să fie ceva asemănător și acum, după moartea Papei Francisc. El a fost un om autentic, sincer cu el însuși și cu ceilalți, retras, care a ajuns printr-o minune pe cel mai înalt scaun, de aceea a deschis numeroase drumuri pe care niciun papă dinaintea lui nu le-a deschis. E o coincidență stranie că a murit exact în aceste timpuri de transformări radicale, lăsând în urmă ideea că totul trebuie schimbat, că e loc de mai bine, de mult mai bine. Și tot de aceea mă aștept să urmeze un curent care să-l aibă ca inspirație. Și nu doar în religie.

 

Briscan Zara este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video