Joaca de-a democrația: instituții vs. cetățeni

S-au văzut foarte multe gafe, inconsecvențe și incoerențe. Și asta din partea tuturor participanților. Am văzut, altfel spus, că nici unul dintre prinții (și o prințesă) care caută să acceadă la scaunul domnesc nu este prea bine îmbrăcat, oricât de mult ar pretinde că s-ar fi primenit, hainele cele noi erau la fel de absente. Și asta pe fondul dezamăgirii generale a electoratului, o dezamăgire căreia îi putem atribui un nume: Klaus Werner Iohannis. După un deceniu în fruntea României, tăcerea sa spune cel mai mult. Astfel românii, după entuziasmul pe care l-au resimțit la prima, ba chiar și la a doua lui victorie în cursa electorală, au ajuns azi să cunoască încă o dată acel sentiment înjositor pe care îl numim lehamite. Să fie clar, nu cred că este cineva care să poată spune că votul pentru Iohannis a fost un vot chiar pentru Iohannis. Totuși dezamăgirea există, chiar dacă te pregăteai pentru ea de la început. Și, bineînțeles, a fost atunci acea fervoare a momentului, o ridicare a spiritului fiecăruia și a grupului fiecăruia de care avem nevoie din când în când.

Acum însă, la rândul acesta de alegeri, ne vedem în fața faptului împlinit. Cum există profesori care nu creează școală, la fel îl avem pe KWI care nu a creat cam nimic. Să fim sinceri, pe Ciucă nu putem să-l punem la socoteală. Destructurarea propriului partid nici ea nu poate fi trecută la partea de a crea, de a ridica ceva. Dimpotrivă. Ca să fie și mai clar, primul mandat nu a fost câștigat de el, ci a fost pierdut de Victor Ponta. Al doilea i l-a servit Dragnea. E drept că o bucată i-a mers, cu discursul anticorupție, reformist, care părea să aibă potențialul să schimbe România în bine. Mai ales că a apelat la imaginea salvatorului, cel care va reuși să scoată la iveală hidra corupției prin propriile puteri. Deodată, mulți români s-au simțit ușurați. Nu era Țepeș doamne pe care îl invocau mulți naționaliști, dar tot era un mântuitor. Pe scurt, nu mai era nevoie ca ei să facă mare lucru – pentru că are cine să rezolve problemele țării. Ca întotdeauna, o greșeală. Rupt din soare nu era, dar foarte mulți am ales să trecem peste asta, deoarece nu căutam un președinte ideal. Dar și mai mulți l-au considerat ideal – mă repet: ca întotdeauna, o greșeală.

Însă acest apel la sentiment a contat enorm. Mai ales pentru președintele Iohannis, care a profitat practic de furia populației. De la furie la speranță nu e uneori decât un pas, un pas pe care KWI l-a făcut fără nici o problemă. Dezamăgirea vine în timp. În schimb, emoțiile puternice se aprind instantaneu. Așa încât a avut răgaz pentru a crea dezamăgire, ea nu a apărut peste noapte, ci pe parcursul unor ani întregi.

Dar mai mult, vedem un alt președinte care se înstăpânește peste țară și își face propriile reguli, ca un vechil. Legătura cu trecutul este mai mult decât evidentă. Iar cea cu prezentul mai mult decât dureroasă. Pentru că, dacă procedăm contabilicește și tragem linia socoatei, vedem cum România rămâne după această decadă de KWI mai fragilă. Se încheie o epocă, în urma căreia democrația este mai plăpândă – iar asta nu neapărat la nivel de instituții ale statului, dimpotrivă, unele sunt chiar prea puternice și poate că multe nici nu au cunoscut vreodată democrația. Ci, mult mai grav, șubrezenia vine la nivel de reprezentare și la nivel de încredere a cetățenilor în posibilii aleși. Dacă mai țineți minte Peter Pan, poate v-a rămas în amintire și Clopoțica (Tinkerbell). Iar în psihologie efectul Tinkerbell arată cum visele pot deveni realitate. Sau cum realitatea se așază așa cum o vedem noi. Spre exemplu, societatea există într-un fel sau altul pentru că așa vrem noi să o vedem. Monedele sau statul de drept există și funcționează pentru că așa alegem noi să le vedem, să le credem. Dar după această aventură de o decadă societatea nu mai crede în ceea ce avem și încotro ne îndreptăm.

După această decadă în care democrația a devenit tot mai firavă, vedem asta și în oferta politică pe care o avem la dispoziție: Marcel Ciolacu, Nicolae Ciucă, Mircea Geoană, Elena Lasconi, George Simion, Kelemen Hunor, Ludovic Orban și Cristian Diaconescu sunt cei care au fost invitați să convingă cetățenii să le acorde votul. Marcel Ciolacu și Nicolae Ciucă au refuzat invitația, folosindu-se de scuza unor alte întâlniri. Pe Ciolacu îl putem înțelege, nu avea de câștigat nimic de aici. Ciucă nici n-ar fi câștigat prea mult, pentru el bazinul electoral vine ca ordin pe unitate de la cel care mai are vreo lună de petrecut la Cotroceni.

O dezbatere ce a durat mai bine de 3 ore din care nu s-a înțeles nimic. Întrebări generale, fără dinamism, fără exemple concrete, fără un format concret, de o mediocritate pe măsura participanților. Caragialisme ascunse în spatele morgii pseudopolitice pentru mulți dintre cei prezenți pe scenă. Poate cel mai câștigat, în urma mutării sale ciudate, este Ludovic Orban – retragerea sa din cursă în momentul în care buletinele de vot sunt tipărite este un lucru despre care nici nu-mi dau seama dacă este legal. Și evident că ajungem să ne întrebăm noi cu cine votăm – dar, așa cum s-a văzut tot mai pregnant în ultimele rânduri de alegeri, votul final nu va fi unul rațional, oricât ne-am amăgi în a spune da. Va fi unul emoțional, provocat de respingerea unor candidați, nu de atracția nemărginită față de unul dintre ei. În afara celor care au opțiuni clare de partid, ergo de candidat, restul votanților se vor orienta la fața locului. În rest, pot spune onest că eu aș risca să pun ștampila pe cel care dovedește că chiar știe limba română. Că am ajuns la saturație de auzit cum lemnele devin surcele în gurile lor.

Radu Cucuteanu este istoric, redactor de carte și traducător, angajat în prezent al Editurii Junimea

Publicitate și alte recomandări video