Pățania de necrezut, de-a dreptul kafkiană, a unui cunoscut scriitor la oficiul poștal din Tătărași, de unde voia să cumpere timbre

Întrucât mi-a apărut recent o carte, „Confesiunile unui samovar”, am fost nevoit să merg la oficiul poștal din zonă ca să cumpăr niște timbre. Orice autor când îi apare un nou volum știe că are de îndeplinit niște obligații. Adică de expediat cărți unor prieteni, rude, colegi de breaslă, critici literari etc., etc. Așa am făcut și eu.

Cumpărând timbrele de la unul din ghișeele oficiului poștal din Tătărași, îndărătul căruia apărea o față apatică, plictisită de căldură, așa cum doar la poștă mai poți întâlni astfel de fețe, am vrut să achit cu cardul.

– Dacă doriți să plătiți cu cardul, mi-a spus fața plictisită, fără să-și ridice ochii din dosar, atunci, vă rog, să-mi dați CNP-ul dumneavoastră…

– CNP-ul meu?, am întrebat.

– Da, CNP-ul dumneavoastră, a răspuns cu aceeași voce ștearsă funcționara.

– Dar pentru ce vă trebuie CNP-ul meu, am întrebat, odată ce sunt persoană fizică, nu juridică și nu am nevoie de factură?

– Eu nu știu ce fel de persoană sunteți, a răspuns funcționara. Eu cunosc regulamentul și conform regulamentului ca să vă pot elibera timbrele, am nevoie de CNP-ul dumneavoastră. E limpede sau nu?

– Scuzați-mă, doamnă, am spus, dar am cumpărat săptămâna trecută tot de aici timbre, am plătit tot cu cardul și nimeni nu mi-a cerut CNP-ul?

– Eu vi-l cer, dacă vreți mi-l dați, mi-l dați, dacă nu, nu vă pot elibera timbrele…

– Eu nu vă cer să mi le eliberați, doar timbrele nu se află în captivitate, ci să mi le vindeți…

– Uitați care-i treaba, domnule, eu nu am timp să stau la discuții cu dumneavoastră. Îmi dați CNP-ul, vă dau timbrele. Nu mi-l dați, drum bun…

– Cum așa?

– Uite așa, drum bun și la revedere. Altul la rând…

– Dar, de când e regulamentul ăsta?

– De când hăul.

– Și de ce nu se aplică întotdeauna?

– Nu știu, eu îmi fac datoria și-l aplic.

Am vrut să-i dau o replică potrivită, dar a intervenit doamna care stătea la rând în spatele meu:

– Totuși, cumpărați niște timbre, a zis ea. Timbrele le lipiți pe plic și trimiteți plicurile destinatarilor. Le puteți trimite oricui vreți. Inclusiv guvernului, președintelui, partidelor politice și ambasadelor. De unde putem ști că dumneavoastră sunteți un om responsabil? Puteți trimite plicuri explozive sau otrăvite. Prin urmare e nevoie de un minim de control civil.

– De un minim de control civil? am întrebat nedumerit.

– Da, de un minim de control, a precizat doamna, adăugând: Că doar nu mergeți la aprozar și cumpărați fasole, ci achiziționați timbre… Faceți diferența.

– Fac, am zis, vrând să adaug că, totuși, sunt scriitor, prin urmare știu să fac deosebirea dintre un bob de fasole și un timbru. Dar privind-o cu atenție și văzând că e pornită pe scandal, n-am mai zis nimic: mi-am scos frumos cartea de identitate, am trecut-o prin ghișeu, același lucru l-am făcut și cu cardul, am cumpărat timbrele și am plecat, urându-i funcționarei, dar și doamnei ce intrase singură în vorbă cu mine o zi bună…

– Da, bombăni aceasta în urma mea. Statul trebuie să-și exercite autoritatea. Nu trebuie să lase timbrele pe mâna oricui. Dumnealui zice că e scriitor. După figură nu prea pare. Deși azi au răsărit scriitori ca ciupercile după ploaie. Unii dintre ei au niște idei, încât dacă stai și-i asculți, îți dai seama că locul lor nu e la masa de scris, ci la spitalul de psihiatrie. Am cunoscut și eu un astfel de specimen, vorbea de unul singur pe stradă.

Ce comparație, totuși, mi-am zis ieșind din oficiu. Să pui un semn de egalitate între timbre și fasole îți trebuie ceva minte, nu-i așa?!

Și, în timp ce ieșeam în stradă, mi-am zis: „Oare ce ar fi ca în loc de timbre să lipesc pe plicuri boabe de fasole? Ce-o să zică prietenii mei când vor scoate cartea din cutia de corespondență văzând că în loc de timbru am lipit una, două sau trei boabe de fasole? Probabil că o să zică că m-am țăcănit. Și asta din pricina scrisului”.

În fine, după ce am pus cărțile în cutia poștală, m-am urcat pe bicicletă și m-am îndreptat spre casă. În timp ce pedalam, l-am văzut pe poștașul din zonă, care mă salută și mă strigă din mers, spunându-mi că mi-a adus la destinație un plic ce conținea o carte sau o revistă și fiindcă plicul era destul de voluminos, l-a aruncat peste grilaj în rondul de flori, așa cum convenisem împreună.

– Sper să nu-l sfâșie câinii, că i-am văzut destul de agitați.

– Nu vă faceți grijă, i-am răspuns. Câinii mei nu se mai ating de plicuri. Sunt dresați.

– Totuși, pe vremuri…

– Pe vremuri, da. Obișnuiau să apuce cu dinții coletele și să se încaiere între ei. Până la urmă le făceau ferfeniță…

– Păi, vedeți.

– Acum, însă, i-am dresat. Nu se ating de nici un colet. Iar când se ating, îl aduc frumos până la prag și stau acolo de pază până apar eu. Când mă văd intrând în curte, sar în sus de bucurie punându-și labele pe pieptul meu.

– Aveți, totuși, grijă.

– Am, cum să nu am, am răspuns.

Conversația aceasta am purtat-o mergând încetișor pe bicicletă. În timp ce vorbeam, m-am gândit să-l întreb despre timbre, dar privindu-i chipul străbătut de un zâmbet sincer, m-am răzgândit. Ce rost avea să-l indispun?

Așa că l-am salutat și am pedalat mai departe, accelerând ritmul, în timp ce omul se opri în loc ca să-și controleze tașca burdușită cu adrese.

Și apoi pedalând încă vreo două-trei sute de metri, m-am răzgândit și m-am abătut din drumul meu spre casă. „Ce-ar fi, mi-am zis, să mă opresc la o terasă?!”

După conversația avută la oficiul poștal simțeam nevoie să beau o bere rece. Nu mai băusem de mult timp. Drept pentru care am cotit pe după primul bloc și am intrat la Crama Aurora străjuită de-o terasă destul de cochețică. Umbreluțe, scaune de lemn, scrumiere și șervețele la fiecare masă. Aici, la orice oră din zi sau din noapte, e forfotă permanentă. Lume peste lume. Acum, spre uimirea mea, pe terasă, dar și în bar era cam puțintelă lume. Câțiva mușterii. Atmosfera era plăcută. Am intrat înăuntru și mi-am comandat o halbă. Bărulețul nu avea prea mult personal: o chelneriță și o femeie de serviciu, care lucra concomitent la Crama Aurora, dar făcea curățenie și la cele două scări ale imobilului ce adăpostea localul. Așa că fiecare se servea singur. Mă rog venea la tejghea și făcea comanda, apoi se ducea pe terasă sau se așeza la una din măsuțele așezate în interiorul barului. Lăsându-mi bicicleta rezemată de perete, am intrat și eu înăuntru și am comandat o halbă de bere. Apoi stând liniștit pe terasă, mi-am adus aminte de conversația avută cu factorul poștal. Omul îmi arunca, într-adevăr, plicurile peste gard, apoi urmărea cum cățeii mei se repezeau asupra lor și le făceau ferfeniță. Poștașul ridica din umeri și pleca. Dacă așa era înțelegerea noastră, el o respecta. Acum, într-adevăr, eu îmi dresasem câinii. Când mai primeam câte o carte, Celsius mi-o aducea la ușă, iar Mașa își așeza labele pe preșul de la intrare și mârâia la el. Stăteau așa, gata-gata să se încaiere, până ieșeam din casă și luam cartea. Atunci schelălăind de bucurie apucau cartea cu dinții și se repezeau în casă. O puneau pe scaun sau pe masă, așteptând recompensa, o conservă Piper cu vânat și dovlecei. Hrana asta le plăcea. Și asta le-o dădeam. Cam astfel se desfășurau lucrurile cu corespondența în habitatul meu.

Mai apăreau însă și incidente, cum s-a întâmplat, de pildă, cu volumul de poezii al lui Constantin Acosmei, Jucăria mortului, pe care acesta, mi-l aruncase în curte. Probabil, fascinați de titlu, cățeii mei s-au luat la harță și au făcut cartea praf. Vina, desigur, o purtam eu. Eu îl sfătuisem pe Constantin Acosmei să-mi arunce cartea peste gard. Și poetul nu a făcut altceva decât să-mi urmeze sfatul.

Dar iată cum s-a întâmplat lucrurile. În drum spre slujbă, Constantin Acosmei trecea aproape în fiecare zi pe lângă casa mea. Ieșind într-o dimineață pe poartă, am dat nas în nas cu autorul Jucăriei mortului. Poetul se oprise în loc și mă privea cu zâmbetul său blând. Cine îl cunoaște, știe că Acosmei are mici probleme cu comunicarea. Stă și se uită la tine minute în șir fără să scoată un cuvânt. Dacă îl întrebi ce face, mormăie după un timp ceva în barbă, un fel de hmm, bine… Mai mult nu poți scoate de la el nici dacă ai folosi cleștele sau forcepsul. De felul său, Acosmei e aproape mut.

În fine tot stând unul în fața altuia și încercând să conversăm, în cele din urmă, Constantin Acosmei și-a ieșit pentru un moment din muțenia lui și mi-a spus, pe un ton smerit, că ar vrea să-mi dea o carte, bineînțeles dacă accept? „Cum să procedez?”, m-a întrebat. „Cel mai simplu ar fi să-mi arunci cartea peste gard”, i-am zis. „Și n-o fac ferfeniță câinii?”, m-a întrebat. „Nu, că i-am dresat. Cățeii mei se poartă civilizat cu cărțile. Mi le aduc frumos la ușă și stau acolo cuminți așteptând recompensa. Dacă sunt plecat în oraș, mă așteptă până mă întorc. Aruncă fără grijă. Nu se va întâmpla nimic. Dar poți să suni și la poartă. Și dacă sunt acasă, ne întâlnim, tu îmi vei da cartea, iar eu îți voi mulțumi frumos și îți voi ura succes.” Ne-am strâns mâinile și ne-am despărțit. Am așteptat să primesc cartea lui Acosmei câteva zile bune. Apoi am uitat de ea. La un moment dat însă, într-o zi destul de mohorâtă, auzind lătrături și mârâieli în curte, am ieșit din casă și am văzut cum câinii mei făcuseră zob o carte și-i împrăștiaseră foile prin curte. Am început să le adun. Aproape că nu rămăsese întreagă nici o foaie. Cu chiu cu vai, strângând foile la un loc, am reușit să găsesc și o parte din copertă pe care scria Constantin Acosmei, Jucăria mortului. Cu strângere de inimă, am încercat să cos filele și să reconstitui, măcar în parte, cartea primită ca dar, la care țineam atât de mult. Nu am reușit. Din carte rămăseseră întregi doar câteva poezii, din care și micuțul poem în proză pe care îl reproduc mai jos: „Într-o zi tatăl meu a venit acasă beat, a traversat holul și s-a prăbușit îmbrăcat pe patul cu arcuri din dormitor. În casă era cald. După câteva minute s-a năpustit izbindu-se de pereți către baie, dar nu a mai ajuns până acolo și a vomat de câteva ori pe linoleumul din hol, apoi s-a întors încet în dormitor. Atunci eu am strigat din bucătărie, m-am încălțat cu sandalele, mi-am făcut avânt, am strigat Pârtie! și am început să mă dau pe gheață, alunecând pe voma tatălui meu. M-am jucat așa multă vreme (am căzut de cîteva ori, dar m-am ridicat imediat și am luat-o de la capăt), până când ușa de la intrare s-a deschis și mama m-a prins din viteză în brațe, scăpând sacoșa cu legume din mâna stângă.”

 

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video