Khiva, ultimul popas de pe Drumul Mătăsii

Khiva este ultima noastră destinaţie a pelerinajului din cetăţile de pe Drumul Mătăsii. Oraşul-cetate a fost inclus în anii regimului sovietic într-o aşa-zisă Republică Autonomă Karakalpak, adică un fel de dar otrăvit, care sub pretextul respectării identităţii minorităţilor etnice şi a demonstrării pretinsei superiorităţi a „democraţiei socialiste”, nu a făcut decât să fragmenteze unitatea culturală a popoarelor, să boicoteze istoria şi să sădească pricini de răzmeriţă, în situaţia în care vreo republică sovietică ar avea planuri de independenţă reală. Sunt deja celebre cazurile care mărturisesc faptul că nu despre democraţie, respect ori bunăvoinţă din partea imperiului este vorba, ci despre diversiune şi şantaj.

Khiva este aşezată în partea vestică a străvechiului Horezm la o altitudine de 100 de metri şi la limita nordică a deşertului Kyzylkum. Khiva este perla oazei horezmiene şi are o istorie de peste 2500 de ani. Oraşul vechi găzduieşte peste 50 de monumente istorice înălţate între veacurile XIV-XX. Numai oraşul vechi ocupă 26 de hectare, fiind înconjurat de ziduri monumentale, străpunse de patru porţi. Din anul 1990, oraşul este inclus pe lista UNESCO a Patrimoniului Cultural al Umanităţii.

Suntem găzduiţi, ca de obicei, într-o veche madrasă în formă de patrulater, care înscrie un elegant patio. Şcolile s-au laicizat în perioada sovietică, în vreme ce cele religioase au fost cu totul desfiinţate. Ruşii s-au asigurat astfel împotriva unei posibile renaşteri a islamului cu potenţial antiimperial. Apoi au redesenat diabolic frontierele statale, în dezacord cu istoria laică, cea religioasă, lingvistică ori culturală. Iar în final au presatelitele noilor republici rezultate după destrămarea imperiului sovietic să legifereze măsuri aspre împotriva discriminării etnice. La prima vedere, rezultatele par demne de aplaudat: majoritatea republicilor desprinse de Moscova nu au trecut prin războaie civile, ci doar prin episoade conflictuale alimentate chiar de stăpâni. Aşa-zisa bună intenţie nu este însă decât un instrument de şantaj, a cărei roade s-au văzut în Cecenia, în Nagorno-Karabah, în Republica Moldova şi mai nou în Ucraina. Deocamdată elitele politice de extracţie Kaghebistă sunt strict controlate. Dar viitorul este mereu imprevizibil, atunci când la temelia lui rod agenţii diversiunii. Republicile din Asia Centrală sunt azi o zonă calmă, dar atent controlată. Însă duhul libertăţii lucrează tenace. Este destul să cunoşti gândurile tinerilor, ca să te convingi de schimbarea mentalităţilor. Reconstrucţia identitară a acestor comunităţi/naţiuni este un proces inevitabil, care abia a început.

Străbatem străzile cetăţii cu o încântare crescândă. Descoperim arhitectura ei clasică, de o eleganţă desăvârşită, în care domină madrasele, caravanseraiurile, pieţele publice, mausoleele şi abia în final moscheile. Nu ştiu dacă aceasta a fost ordinea dintotdeauna ori vine din perioada sovietică. Dar un lucru este cert: imamii nu dau ora în cetate, iar viaţa religioasă este discretă. Nici urmă de fundamentalism islamic, cel puţin la vedere. Nici discriminările de gen, arhiprezente în societăţile islamice tradiţionale. Moscheile sunt azi mai  ales muzee ori spaţii comerciale, probă că moştenirea sovietică este vie. Nu auzi decât arareori vocea tânguitoare a muezinilor.

Străzile cetăţii sunt azi pline de comercianţi care-şi etalează mărfurile la preţuri rezonabile, de la blănuri de karakil, căciulile uriaşe din blană de oaie, superbele straie uzbece ori tablourile artiştilor pictate pe hârtie fină de orez, cu personaje istorice ori legendare. Rafinametul lor, asemănător stampelor japoneze le face căutate şi preţuite de cohortele de turişti. De aici şi preţurile destul de piperate. Dacă doreşti tetradrahme macedonene din vremea lui Alexandru cel Mare, autentice ori contrafăcute, amulete zoroastriene, monezi din Khiva ori din Samarkand, samovare ruseşti, veşminte uzbece din mătase fină, le găseşti pretutindeni.

Străbătând străzile cetăţii te convingi cât de rafinat şi raţional este ţesutul urbanistic, cât de elegante sunt pieţele publice şi cât de subtil este raportul dintre gol şi plin, dintre spaţiul construit şi cel liber. Nu ştii ce să admiri mai întâi: monumentalele madrase decorate cu panouri în arc oriental şi împodobite cu cărămizi smălţuite de culoare albastră, turcoaz ori galben pal; superbele minarete împodobite integral cu benzi succesive colorate complementar; moscheile maiestuoase ori cele minuscule, dintre care unele sculptate în lemn de esenţă tare cum nu am mai văzut în altă parte; rafinamentul arhitectonic al caravanseraiurilor şi bogăţia fabuloasă de mărfuri din toată Asia; reţeaua impecabilă a străzilor cu nimic mai prejos decât la Florenţa ori decenţa oamenilor cetăţii, care nu te agresează cu oferta lor, precum în alte părţi ale lumii arabo-islamice.

Locuim într-o superbă madrasă chiar lângă minaretul Kalta-minor.  A fost planificat să fie cel mai mare din Asia, trebuind să ajungă la o înălţime de 80 de metri. Dar construcţia a fost oprită la înălţimea de 29 de metri. Istoricul local Manis ne spune că aceasta s-a întâmplat din cauza morţii hanului din Khiva, într-o bătălie din anul 1855. Dar legenda contrazice versiunea istorică, susţinând că emirul din Buhara l-a ademenit pe arhitect să ridice minaretul în cetatea lui. Pentru această trădare a fost pedepsit de hanul din Khiva. Dar minaretul este impresionant pentru designul său unic, Kalta-minor fiind singurul minaret decorat integral cu cărămizi glazurate şi majolică.

Moscheea Juma, aflată în inima cetăţii a fost ridicată în veacul al XI-lea, după mărturia geografului arab Mukkadasy, fiind apoi renovată în veacul al XVIII-lea. Are o structură unică, fiind  lipsită atât de portaluri, cât şi de domuri, cuprinzând doar galerii şi o curte interioară. Iar marele hol al moscheii este decorat cu 213 coloane din lemn de esenţă tare.

Societăţile islamice iubesc poeţii. Mausoleul poetului Pahlavan Mahmud este unul din cele mai interesante monumente de arhitectură din veacul al XIX-lea, ţinând de tradiţia vechii arhitecturi horezniene. Poetul a fost cunoscut nu doar pentru versurile sale, dar şi pentru puterea sa eroică. De aceea el are supranumele de Pir, adică „patronul sacru al oraşului”. Mausoleul este un loc privilegiat de pelerinaj, dar şi moschee ori karihona. A fost decorat cu majolica în vremea hanului Allah Kuli. Este probabil unul din cele mai impresionante monumente dedicate vreodată unui poet. Semn că societăţile islamice tradiţionale iubeau poezia.

La începutul veacului al XX-lea, Hanatul din Khiva era considerat unul din cele mai dezvoltate şi mai moderne state. Iar faptul se reflecta şi în înălţarea unor construcţii impresionante. Din initiaţiva primului ministru Islam Khopa au fost înălţate construcţii care îmbină tradiţii arhitectonice europene şi locale, precum poarta Kosh-Darvoza, spitalul, oficiul poştal ori palatul Nurullabay, dedicat primirii ambasadorilor şi plasat într-un superb parc. Alături de artizani locali au fost invitaţi meşteri germani şi ruşi. În palat a funcţionat sovietul local, între anii 1920-1924, ulterior a fost transformat în muzeu.

Khiva a fost ultima noastră escală de pe fabulosul Drum al Mătăsii. Istoria şi legenda se întretaie, se contrazic ori se completează, ca pretutindeni în Orient. Probabil niciodată şi nicăieri în istorie un drum nu a jucat un rol mai important în difuzarea civilizaţiei. Din bogăţia impresionantă a acestei istorii ne-au rămas amintiri de neuitat, monumente unice şi o învăţătură de neclintit: imperiile autocratice sărăcesc istoria, risipesc amintirile şi compromit diversitatea. Aşa s-a întâmplat şi în Asia Centrală, care a ajuns azi un muzeu al trecutului înălţător şi un cimitir al amintirilor.

Mihai Dorin este istoric şi publicist

Publicitate și alte recomandări video