La baionetă

Nu prea mai e contact fizic firesc, dezinteresat, între oameni în ultima vreme. Și nu mă refer neapărat la știți voi ce, deși, nici aia nu este exclusă. Parcă ne este frică să ne apropiem prea mult unii de alții ca să nu fim înțeleși greșit, sau ca intenția noastră inițială să nu fie interpretată într-un fel nedorit. Zona aia personală, socială, de siguranță despre care vorbesc psihologii parcă s-a mărit, nu mai e de câțiva centimetri, ci de câțiva metri. Nu ne mai privim în ochi, evităm contactul vizual ca niște vinovați de lucruri necurate, cu teamă de o pedeapsă care ne așteaptă după colț, să nu fim caracterizați într-un mod neconform cu adevărul. Privirile insistente în ochi au dispărut complet. Acum vorbim unii cu alții privind pe pereți, în gol sau, cel mai sigur și mai „natural”, în telefon. Au rămas doar unele simple strângeri de mână care respectă zona personală și cam atât. Pupăturile pe obraz între prieteni sau chiar oameni care se văd prima oară, dar se simpatizează reciproc, au dispărut, au rămas doar între rude trecute de 50 de ani și prieteni foarte vechi ce se știu atât de bine, încât nu mai este loc de interpretări greșite.

Dacă insiști prea mult să faci gesturile astea la locul de muncă, de pildă, în special la multinaționale, riști tare să fii trecut pe lista neagră a hărțuitorilor sexuali. Nu glumesc deloc. Chiar am întâlnit un caz în care un băiat extrem de cuminte, la locul lui, educat, civilizat, care nu ar încălca nici în ruptul capului vreo regulă în viața lui, nicio convenție, și aproape bleg în privința relațiilor cu femeile, i-a trimis unei colege de muncă, la sugestia ei și în urma unei conversații pe holurile firmei unde lucrau, vreo două link-uri cu dansuri latino. N-a primit niciun răspuns de la ea, dar s-a pomenit într-o zi că îl cheamă șeful în birou și îi zice pe o voce gravă, după ce a închis ușa și s-a asigurat că nu ascultă nimeni, că e acuzat de cineva de hărțuire sexuală. Băi, fraților, e nasoală rău treaba!

Au rămas valabile sau, mai bine zis, acceptate, doar privirile distante, seci, inexpresive, plate, complet lipsite de vreo expresivitate. Doar astfel poți să scapi cu fața curată. Cel mai sigur ar fi să purtăm toți ochelari de soare…

În paralel s-au înmulțit până la inflație site-urile cu materiale foto/video porno și a crescut într-un mod înfiorător nivelul și complexitatea perversiunilor din mediul virtual. Caută din „greșeală” vreun cuvânt mai deochiat și n-o să mai scapi de cele mai oribile reclame zile întregi, ai să vezi. Și cum să nu fie așa, dacă omul în sine a rămas la fel, doar nu s-a schimbat el complet în ultimii 20 de ani de dragul corectitudinii politice, a revoluțiilor feministe sau ale minorităților de oricare ar fi ele.

Ne privim, ne dezbrăcăm și ne acuplăm de la distanță, pe ascuns, singuri, cu un sentiment constant de vinovăție, asta facem. În loc să comunicăm, să interacționăm direct, ne urmărim ca din satelit unii pe alții și ne dorim sau ne urâm de acolo, din turnurile noastre de observație, adică din pat, de pe canapea sau din fața computerului. Subconștientul nostru a rămas neschimbat, dar manifestarea noastră exterioară s-a desprins aproape complet de el și plutește undeva deasupra, în atmosfera, într-o puritate falsă și înecăcioasă.

E mai ceva ca într-un război rece, tăcut. Și, apropo de asta, nici în conflictele armate nu mai e contact fizic între combatanți. Acum la putere sunt lunetiștii, tancurile, avioanele, artileria, rachetele ghidate, dronele și bombardamentele de la distanță. Lupta corp la corp, la baionetă s-a fumat, nu mai e „la modă”. În toate conflictele terestre din lume, nu se mai bate nimeni în trântă, în cuțite sau buzdugane. Până să vezi ce culoare a ochilor are dușmanul tău e de mult mort. Cu asta a dispărut și exuberanța aia de care se vorbea prin cărțile de război, a soldaților înainte de bătălie când nu mai simțeau nicio durere, nicio teamă, ci doar o bucurie, o exaltare de nedescris și o energie debordantă. Era energia apropierii de dușmani, a morții care plana. Era o energie vie în preajma morții. Sună paradoxal, dar nu o zic eu, ci martorii din războaie. Azi și de omorât ne omorâm de la distanță, cu o implicare emoțională cât mai mică posibil, aproape de zero.

Oricât ar părea de ciudat, luptele fizice reprezentau tot un fel de socializare. Să simți corpul adversarului zvâcnind în mâinile tale, să vezi sângele lui și al tău, nu se compară cu nicio ceartă pe Facebook, oricât de vie și legitimă ar fi. Filmul Fight Club descrie foarte bine starea asta primitivă, dar naturală.

Ne e mai bine acum, dar nicăieri în locuri și instituții publice contactul sau apropierea fizică nu mai sunt văzute cu ochi buni. În școli, profesorii nu mai au voie nici să bată pe spate încurajator vreun coleg sau elev ca nu cumva gestul să fie perceput drept un avans sexual. Nici la orele de sport profesorii nu își mai permit să arate mișcările elevilor dirijându-le corpul din același motiv. Dacă zâmbești unui copil privindu-l în ochi sau glumești cu el, ai mari șanse să fii văzut ca un pedofil.

Ca să nu mai vorbesc despre faptul că acum aproape totul are sau poate avea conotații sexuale. E atâta libertate în această direcție, încât ai impresia câteodată că parcă toată lumea are câte o relație perversă sau ascunsă cu toată lumea. Nu mai poți privi la doi bărbați prieteni care discută aprins față în față la o terasă și să nu te gândești că sunt gay. Două fete care se plimbă ținându-se de mână pe stradă au cu siguranță o relație amoroasă, o „legătură bolnăvicioasă”. Mințile sunt atât de pervertite din cauza mesajelor din societate și a ideologiilor promovate constant, încât chiar și citind cărți clasice ori văzând filme vechi unde nu se punea problema de așa ceva privești unele scene cu alți ochi. Mintea însăși e bolnavă, suspicioasă.

Singurele contacte fizice acceptate sunt între persoanele care au o relație sentimentală evidentă. Adică alea sunt cum ar veni legitimate, au semnăturile celor implicați pe contracte, altfel nici nu se pune problema.

Briscan Zara este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video