La Club OK, dupa Motor

Acum doua saptamini, mi-a fost dat sa traiesc o experienta unica: pentru prima data in viata mea am fost dat afara de undeva. Dintr-un club. Club Motor.

De mai bine de patru ani, de prin 2004, mai exact, acolo ne-am intilnit aproape invariabil saptamina de saptamina doi, trei prieteni (uneori mai multi) ca sa jucam tenis de masa. Aproape-ntotdeauna, dupa doua-trei ore de tenis, ramineam la o bere, bere la care, de regula, ne adunam mai multi decit cei care jucasem tenis. Altfel spus, am fost clienti vechi si stabili. Si datorita noua, Club Motor a intrat pina si in literatura romana, de vreme ce un prieten a scos anul trecut un apreciat volum de poezii la Cartea Romaneasca, volum in care are doua poeme: "Inainte de Motor" si "La Motor, dupa Club 8" (Radu Andriescu, Padurea metalurgica, Bucuresti, 2008)!

In fine, am lasat bani grei – vechi si noi – acolo. Impatimiti ai acestui sport fiind, am suportat de-a lungul anilor toate vicisitudinile aferente unui club mereu in rearanjare/reamenajare. Au fost perioade in care nu exista zi si ora in care sa nu se plimbe vreun muncitor cu o scara pe linga mesele de tenis; in care sa nu turuie infernal vreo bormasina. Le-am suportat pe toate, doara dragostea de tenis nu putea fi pusa-n umbra de astfel de inconveniente, oricit de regulate si siciitoare erau. Ne-am resemnat si in privinta muzicii care – in functie de barman, presupun – adesea racnea din boxe, de-ti putea face zob concentrarea (intre doi impatimiti, orice set sau meci se joaca "pe viata si pe moarte"…) ori imposibil sa te-ntelegi cu cel de linga tine dupa tenis, la bere. Ori de cite ori ne-am exprimat doleanta ca muzica sa fie data ceva mai incet, ni se spunea, invariabil, ca nu se poate. Am inghitit-o si pe asta. Dar ca sa fiu corect: zilele cu muzica tare si proasta, in mod ciudat, isi cam tineau balanta cu cele in care se dadea muzica buna la un volum decent – repet, banuiesc eu ca asta-i ceva in functie de barmanul de serviciu. De altfel, chestia cu muzica, veti vedea, e importanta in context.

Ca un facut, atunci cind duduiau boxele, era bine pentru noi, cei care jucam tenis de masa, pentru ca acopereau racnetele unuia sau altuia dintre jucatori la vreo mare ratare! Iar atunci cind din boxe se revarsa in mod suportabil muzica peste club, evident ca orice iesire nervoasa intr-un set sau meci incins se putea auzi uneori de la intrare… Si de vreo doua-trei ori chiar a venit responsabilul pentru mesele de biliard si de tenis ca sa ne atraga atentia sa nu mai fim asa galagiosi. Si ne-am conformat, in limitele posibilului, pentru ca, totusi, tenisul este un sport, si daca-l joci cu patima si placere, n-ai cum sa nu scapi cite-un strigat, chiar vreo injuratura, la o adica. Lucru valabil cel putin pentru mine si pe care mi-l asum. Cu precizarea ca nu tin minte sa-mi fi scapat vreodata in gura mare o injuratura intreaga. Ceva de genul: "Baga-mi-as!", "Baga-mi-as picioarele!" ori "Mama ei de Maica Precizia!", da. Ma rog, ma opresc aici, ca-ncepe sa-mi fie nitel jena: una-i sa-njuri infierbintat si la nervi in plin meci, alta-i sa reiei dupa si la distanta, la rece, cum ar veni, asemenea vorbe.

Si a venit ziua fatidica de vineri, 30 ianuarie 2009. Trebuie sa spun ca inca din momentul in care am intrat la Club Motor ceva mi s-a parut ciudat, altfel decit in alte dati. Prima constatare a fost ca erau mult mai putini clienti ca de obicei la ora aceea de prinz (13.30) in club. Si boxele nu duduiau, ba, dimpotriva, muzica era data surprinzator de incet. Cum sosisem un pic mai devreme, m-am asezat la o masa ca sa-mi astept prietenul si partenerul de joc. Mi-am aprins in mod reflex o tigara, ca sa constat apoi ca nu mai era nici o scrumiera pe niciuna din mese! Am ridicat privirea si-am remarcat pe un perete o proaspata interdictie pentru fumat. O chelnerita a adus o farfurioara cu niscaiva salatini si o alta goala. Am privit in jur – nu eram chiar singurul care fuma. Si la o masa vecina se fuma – iar farfurioara goala era pe post de scrumiera…

In fine, a venit prietenul, ne-am dus la masa de tenis pe care-o rezervasem cu o zi in urma, am jucat. Dupa vreo doua ceasuri, la scorul de 2:3 la meciuri si 2:2 la seturi, ne-am trezit cu lumina deasupra mesei noastre stinsa. Am fost uluiti: ce dracu…? Ne-am uitat spre intrare. Baiatul care era de serviciu la inchirierea meselor de biliard si de tenis venea spre noi. Cind a ajuns in dreptul nostru, ne-a spus oarecum incurcat: "Imi pare rau, trebuie sa parasiti clubul". "Cum? De ce??". "Imi pare rau, asa mi s-a spus". "Pentru ca am facut galagie?", am intrebat eu, simtindu-ma personal oarecum vinovat, pentru ca mai totdeauna eu sint acela care nu se poate abtine sa nu vocifereze, sa nu mai scape vreun strigat in timpul jocului. "Probabil", mi-a replicat omul. "Totusi, nu se poate asa ceva", am mai spus, si dintr-un imbold minim de revolta: "Stiti de cind jucam noi aici, citi bani am lasat noi aici in ultimii ani?". "Stiu, dar asta mi s-a spus, doar nu credeti c-am decis eu asa ceva".

Din momentul acela m-a cuprins un sentiment de umilinta care mi-a taiat orice reactie de "impotrivire". Ne-am imbracat, ne-am luat paletele si-am parasit Club Motor. Am mers sa ne inecam amarul la o bere in Club OK. Am intors patania pe toate fetele. Si oricum am fi privit-o, parca nu se cadea nicicum sa fim dati afara ca doi proscrisi, fara drept de apel. Exact: de ce nu ne-om fi dus noi sa cerem o lamurire de la responsabilul de tura care o fi decis sa fim dati afara? Sa intrebam de ce nu s-a procedat ca in alte citeva dati cind ni s-a atras atentia ca sintem prea galagiosi? Nu stiu. Adica: nu stiu alt raspuns decit ca atunci, pe moment, m-am si ne-am simtit atit de umiliti, incit am ramas fara reactie. Am plecat spasiti, ca si cum am fi comis cine stie ce grozavie.

In concluzie, iata ca muzica la volum decent, patima mea inclusiv vocala pentru tenis de masa si poate nervii cam intinsi ai unui manager din cauza legii anti-fumat (care i-a cam golit clubul) ne-au procopsit cu o patanie pe care n-o vom uita in curind. Macar de-as sti daca decizia de-a fi dati afara fara nici o atentionare prealabila, stergindu-ni-se dintr-o lovitura peste patru ani de vechime de clienti fideli ai Clubului Motor, este asumata inclusiv de conducerea/patronul clubului – si mi-as asuma si eu varianta radicala a raspunsului prietenului meu la intrebarea "Ce facem?": "O ramasita de demnitate (umana) ma indeamna sa nu mai calc in veci si pururi in asa-zisul club, chiar daca ar fi sa-mi spinzur paleta-n cui din cauza asta".

Publicitate și alte recomandări video