La croitorie

Având de scurtat o pereche de blugi achiziționați de la Sevilla, după ce i-am ținut vreme de un an de zile în șifonier, într-o bună zi, cum se spune, mi-am luat inima în dinți, și m-am dus la un atelier de retușuri și croitorie situat în apropiere de Piața Doi Băieți. Nici n-am apucat bine să intru pe ușă, că am auzit vocea dulce a croitoresei urându-mi bun venit. Atâta amabilitate mai rar în zilele noastre la croitorie. De obicei, doamnele de acolo, majoritatea sunt doamne, nici nu te bagă în seamă când intri în atelier, prefăcându-se că au atâta de lucru, încât n-au timp să bea nici un pahar de apă, apoi să pălăvrăgească cu clienții. Dar uite că, de data aceasta, am nimerit o croitoreasă amabilă și vorbăreață, și iute ca o zvârlugă. Mai întâi luându-mă în primire de cum am pășit ușor dezorientat în atelier, și urându-mi ziua bună și bun venit, femeia mă întrebă cu ce îmi poate fi de folos. I-am spus că am o pereche de pantaloni de scurtat.

Perfect, a zis ea, intrați în cabină de probă și puneți-i pe dumneavoastră, când sunteți gata, strigați-mă și vin imediat să văd despre ce-i vorba.

Așa am făcut. După ce am pus blugii pe mine, am dat draperia la o parte și am pășit în atelier. De strigat, n-a fost nevoie s-o strig. Croitoreasa stătea bine cu urechile, înregistrând orice mișcare din cabină, când am fost gata, s-a ridicat de pe scaunul ei unde cosea și a venit spre mine, cu fața toată numai zâmbet.

Vă rezolvăm îndată, mi-a spus. Aveți un pic de răbdare și rotiți-vă în dreapta, e bun așa. Acum rotiți-vă invers ca să vă pot vedea pantofii din spate în oglindă. Da, e bun, așa. Perfect. Gata, am terminat. Schimbați-vă din nou.

M-am conformat, în trei minute am ieșit din nou de după draperie și i-am înmânat pantalonii.

Perfect, a zis ea. Lăsați-mi aici numărul dumneavoastră de telefon și când termin de scurtat pantalonii, vă sun. Nu știu dacă azi, dar mâine vor fi gata sigur.

I-am mulțumit pentru amabilitate și am dat să ies.

Nu, nu, mai stați un pic, de ce vă grăbiți atât? Nu au intrat zilele în sac. Afară e urât, iar dumneavoastră ați venit pe bicicletă. O să vă dea vântul jos, nu vedeți cum suflă cu putere, de zici că-i gata-gata să smulgă acoperișul de pe casă.

Apoi privindu-mă cu aceeași față plină de bunăvoință, doamna continuă:

Profit de ocazie că sunteți literat și ați intrat aici și aș vrea să vă povestesc o întâmplare, petrecută cu ceva timp în urmă, chiar în acest atelier.

Ce fel de întâmplare, doamnă? am întrebat-o așa, mai mult din politețe, încercând să fiu, la rândul meu amabil, deși, mărturisesc, că nu aveam chef să ascult nici un fel de povești. Mi-ați stârnit curiozitatea, am adăugat, ascunzându-mi nerăbdarea în glas.

Așa-i?

Așa-i, am confirmat.

Pe scurt, iată cum s-au derulat faptele, spuse femeia, încurajată probabil de cuvintele mele. Era o vreme vântoasă. Cenușie, cum e și acum. Coseam la mașină și mă uitat pe geam. Vântul sufla cu putere, încât te lua pe sus. Privind, mi s-a făcut pielea de găină. Era atât de urât, încât nici un câine nu ai fi dat afară.

Și ce s-a întâmplat?

Aveți răbdare, am să vă povestesc tot…

Povestiți mai repede. Lăsați amănuntele. Intrați direct în subiect.

Dar lăsați-mă să vă spun povestea… Unde am rămas?

La vântul ce mătura în rafale strada și ridica hârtiile pe sus…

Deci mă uitam pe geamul vitrinei, continuă croitoreasa, înviorându-și glasul, și la un moment dat văd pe trecerea de pietoni un bătrânel cu pălăria în mână și haina umflată de vânt. Abia își târa picioarele încălțate în niște pantofi cu vârful ascuțit, de culoarea oului de rață, ce nu se potriveau cu urgia de afară. Hârști-hârșt, hârști-hârșt… A durat vreo zece minute sau un sfert de oră până a trecut strada. Săracul bătrânel, mi-am zis, ce l-o fi apucat să iasă pe vremea asta din casă?! Și cum stăteam și mă gândeam așa, îl văd pe bătrânel că face la stânga și o ia pe trotuar îndreptându-se spre cașcarabeta mea. Măi, măi, îmi spun, te pomenești că-mi face o vizită de curtoazie, rugându-mă să-i îndrept pantalonii care au devenit prea lungi și prea largi… Că vezi, bătrânelul s-a cam sfrijit din pricina anilor pe care-i duce în cârcă și a cam intrat la apă, așa cum intrăm cu toții după o vreme, filozofă femeia… Acum, vedeți, după ce traversase strada, bătrânelul meu s-a oprit în loc și ținându-se cu o mână de burlanul de la colțul hardughiei unde am atelierul, alături de alți chioșcari, cu cealaltă mână ce tremura spasmodic, tot încerca și încerca să-și pună pălăria pe creștetul pleșuv, și până la urmă, cu chiu cu vai, a reușit.

Nu e prea veselă povestea dumneavoastră.

Din păcate nu, oftă croitoreasa. Totuși, picioarele îl țineau, odată ce se târa pe stradă… Nu aș vrea să descriu cum mergea: hârșt, hârști, hârști, hârșt… Și zicând asta, femeia se sculă de pe scaunul său, dădu rochia de pe mașina de cusut la o parte, apoi, trecând prin fața mea și târșindu-și picioarele și bălăbănindu-se într-o parte și în alta, gata-gata parcă să se dezmembreze, imită mersul bătrânelului.

Privindu-l, continuă ea, aveam impresia că încheieturile moșneguțului erau prinse în niște șurubașe nu foarte bine strânse și mă așteptam să aud și scârțâituri. Dar scârțâituri n-am auzit, doar pleoscăitul limbii trecute peste gingii și lovite de cerul gurii… Pleosc, pleosc, de parcă ar fi avut acolo niște muște și ar fi umblat cu lopățica după ele… Da, așa mergea, făcu croitoreasa. Ziceai că moșneguțul se va descompune la următorul hop, dar bătrânelul rezista… Hârști-hârști, și iată-l la ușa mea. Piei, piază rea, îmi vei aduce ghinion, am murmurat în sinea mea, dar văzându-l că încearcă să apese clanța, m-am sculat de pe scaunul meu și am dat fuga să-l ajut. Dar, poftiți, poftiți, vă rog, am zis, deschizând larg ușa. Dacă ați obosit, puteți să vă așezați aici, pe canapeluță, și să vă odihniți un pic, i-am zis, poftindu-l să ia loc. Dar moșneguțul, deodată se ițește, și zice cu o voce tremurătoare, dar ofuscată: Eu să mă odihnesc? Trupul meu nu are nevoie de odihnă, ci de mișcare. Mișcarea mă ține viu, în timp ce odihna mă împinge spre mormânt. Vorbele astea le-a rostit cu dificultate, articulând cu greu cuvintele. Ca și pașii, cuvintele hârșâiau târându-și silabele în cavitatea sa bucală. Ia uite unde stătea filozoful, mi-am zis. Abia își târâie picioarele, dar de filozofat filozofează de n-ai aer să respiri.

Vorbiți foarte, foarte expresiv, am zis, privind ploaia piezișă ce cădea afară.

Spun și eu ce văd și simt…

Aveți spirit de observație foarte, foarte ascuțit, am spus flatând croitoreasa.

De, viața m-a învățat multe, răspunse ea, cu falsă modestie în glas. În general, lucrurile nu sunt ceea ce par a fi la prima vedere. Fiecare lucru și fiecare om posedă o față ascunsă, pe care, dacă ești atent, ai toate șansele s-o descoperi. Așa s-a întâmplat și acum cu bătrânelul meu. În fine, ce să vă mai spun, mi se făcuse milă de moșneguț. Arăta prăpădit de tot. Priveam uluită cum bătrânelul tremurând din toate intră cu chiu cu vai în cașcarabeta mea, încercând să tragă și ușa după el. Probabil că dacă nu aș fi sărit în ajutorul său, ușa cașcarabetei mele ar mai fi stat deschisă mult și bine. În fine, am închis-o și l-am întrebat ce vânt îl aduce pe la mine…

Aș vrea să strâmtez hainele astea, mi-a zis bătrânelul.

Costumul?

Da, costumul, zise cu aceeași voce tremurată.

Ăsta de pe dumneavoastră?

Ăsta, care altul? E singurul care mi-a mai rămas. Celelalte au fost mâncate de molii. Am încercat să le port, dar s-au destrămat la prima batere de vânt. De fapt, nici nu am reușit să le îmbrac decât pe jumătate. Stăteam în fața oglinzii și mă minunam, cum stofa se destramă parcă de la sine și cum dinlăuntrul ei ies o mulțime de fluturași, rotindu-se în jurul meu, de la stânga la dreaptă, în sus și în jos, apoi invers… N-o să mă credeți, dar priveliștea de care am avut parte a fost cu adevărat mirifică, venită parcă de pe altă lume. Fluturașii se roteau în jurul creștetului meu pleș, se roteau în jurul umerilor, gâtului și a coapselor mele; se cuibăreau la subsuori și apoi își luau din nou zborul. La un moment dat, privindu-mi imaginea din oglindă, am crezu că am murit și acum, înconjurat de un roi imens de fluturi mă pregăteam să intru în lumea de apoi. Totul însă n-a fost decât o iluzie, care nu a ținut prea mult. Și asta s-a întâmplat cu toate costumele când le-am încercat. Numai costumul acesta, nu știu prin ce minune, nu s-a destrămat. L-am purtat la cununie și de atunci nu l-am scos din dulap. Acum când l-am scos de acolo, mi-am dat seama că mi-i mare. De atunci și până acum, am tot intrat la apă, adică tot m-am micșorat și micșorat, până am devenit o umbră din ce-am fost, iar costumul a rămas la fel.

Stăteam ca mută în fața lui și nu știam ce să spun. Mi-era milă de bietul om, dacă arătarea aceasta, scuzați-mă că folosesc astfel de cuvintele, mai putea fi numită om. La un moment dat m-am auzit zicând.

Cândva, am zis, am fost și eu tânără și frumoasă.

Dar tânără sunteți și acum și foarte frumoasă, bolmoji bătrânul cu voce tremurândă.

Ei, tânără, am oftat. Bat spre patruzeci de ani. Îndată spre cinzeci, am murmurat.

Asta nu e vârstă, îngână bătrânelul.

Dar ce-i?

Un moft, murmură el.

În fine, tot tremurând și lungind silabele, moșneguțul începu să-mi facă curte. Nici nu-mi mai aduc aminte ce mi-a spus. Tot făcându-mi complimente, la un moment dat bătrânelul mă întrebă dacă în atelierul meu există și o cabină de probă. Există, cum să nu existe. Puteți intra. Vreți să vă schimbați? Cabina e lângă toaletă. Aveți tot confortul. E și un fotoliu acolo. Aș fi preferat să fie canapea, mi-a zis bălăbănind cuvintele. Mi-ar fi plăcut și mie să am o canapea, dar spațiul e prea strâmb. E bun și un fotoliu, zise el. O să ne descurcăm. Și zicând asta, dădu să treacă după perdea. Stați, nu vă grăbiți, i-am zis. Mai înainte de asta, ar trebui să văd cât am de strâmtat, să pun niște ace. Nu e nevoie, zice el, le-am pus eu. Dar fac eu, haine de schimb aveți, spun asta având în vedere că va trebui să lăsați pentru câteva zile costumul în custodia mea. Am, cum să nu am, zice, le-am adus aici, și îmi arată o sacoșică. Dacă aveți, atunci puteți intra să vă schimbați. În sfârșit, bătrânelul intră în cabină, iar eu m-am așezat pe scaunul meu lângă mașina de cusut, și am început să trag cu urechea la zgomotele ce veneau dinspre cabină. Nu aveam chef de lucru. Mă uitam pe geam la vântoasa de afară și ascultam. Se auzea de acolo o fojgăială greu de descris. Trecuse mai bine de un sfert de oră și moșneguțul meu continua să se foiască îndărătul draperiei de catifea reiată ce cădea în valuri până la dușumea. Stăteam și ascultam. La un moment dat fojgăiala încetă și în cabină se făcu liniște. Să nu i se fi făcut rău, mi-am zis. Poate a leșinat sau a făcut infarct. Dar dacă ar fi făcut infarct, ar fi trebuit să aud un zgomot de cădere. Eu însă nu am auzit nimic. Îmi făceam fel de fel de presupuneri și de griji. Nu e tocmai plăcut să te trezești în cabină cu un moșneguț pe cale să-și dea duhul. În astfel de ocazii, oare ce ar trebui să faci? Să suni la 112, să faci resuscitare? Dar dacă moare în timp ce tu te străduiești să-i pui inima din nou în funcțiune?! Nu cumva ar trebui să-i fac respirație gură la gură? Nu, în nici un caz, nu, mi-am zis. Mă, rog, îmi făceam mii de griji, când deodată am auzit vocea bătrânelului răzbind dincolo de perdea: Eu sunt de mult gata. Dar intră odată aici, cucoană, ce te codești atât, că încep să-mi pierd răbdarea. Da, așa mi-a zis, cucoană. Vorbele bătrânelului mi s-au părut nepotrivite pentru un om de vârsta lui. Dar auzindu-l, mi s-a luat totodată și o piatră de pe inimă. Prin urmare nu era mort, slavă Domnului. Oftând, mi-am făcut semnul crucii și am tras draperia. Și am rămas blocată. Bătrânelul, dezbrăcat de haine, stătea țanțoș în fața mea tremurând din toate încheieturile, dar, scuzați-mă cu scula în erecție. Ditamai mătărânga, ca la armăsar. Așa ceva rar mi-a fost dat să văd. Văzându-mă că am înlemnit, bătrânelul, tot tremurând din încheieturi, zise cu vocea lui tărăgănată: Dar lasă-te odată în genunchi, cucoană, ce mai aștepți! Și zicând asta, dădu să pună mâna pe mine, dar cum încheieturile nu-l prea ascultau, se dezechilibrează deodată și se prăbușește la podea. Privindu-l, am crezut că, în sfârșit, l-a luat damblaua și va trebui să chem salvarea mortuară. Dar bestia bătrână, deodată s-a răsucit și m-a apucat de picior, tot arătând spre mătărânga lui vibrândă. Cu greu mi-am desprins piciorul din palma sa încleștată și am fugit trăgând draperia după mine. Noroc că era totuși o vreme urâtă și în tot timpul acesta nu s-a arătat picior de om în atelierul meu, altfel cine știe ce bazaconii ar fi stârnit – și pe bună dreptate – lumea despre mine. Că nu-i de ici-colea să vezi tremurând din toate încheieturile un moșneguț de vreo nouăzeci și ceva de ani înzestrat cu o mătărângă cât toate zilele, în mijlocul cabinei.

Stăteam cu mâna pe clanță, pe picior de plecare. Eram tulburat de toată această întâmplare pe care mi-o relatase amabila mea croitoreasă și nu știam cum ar trebui să reacționez. Oare era o simplă fantezie, sau faptele s-au desfășurat așa cum le-a descris femeia? În cele din urmă, apăsând clanța, am întrebat-o înainte de-a înfrunta vijelia de afară, care, între timp se întețise și mai mult:

Și cum s-a terminat toată povestea asta, doamnă?

În coadă de pește, răspunse femeia. Până la urmă nu am avut ce face și am sunat la 112. Moșneguțul se zvârcolea pe jos făcând spume la gură și gemând înfricoșător. Am crezut, la început, că făcuse apoplexie. Dar nu, moșneguțul meu era epileptic. Dar în ciuda crizei și a spasmelor de care era cuprins, sărăcuțul bătrânel, mătârânga lui devenea tot mai vârtoasă. Era ceva de speriat.

Și medicii de la ambulanță ce-au spus?

L-au dus la terapie intensivă; au făcut masaj de suscitare și l-au pus la perfuzii. Bineînțeles că au făcut și investigații. Am ținut legătura cu ei. Eram curioasă ce diagnostic o să-i pună. Până la urmă am aflat că bătrânelul meu suferea de priapism și în afară de aceasta greșise medicația prescrisă de medicul de familie, și, în loc să ia sedative, a luat o doză dublă de viagra. Asta a fost tot.

Și n-a murit?

A murit după trei zile. L-am vizitat la morgă. Scula era tot în erecție, mascată de cearșaf.

 

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video