La Filarmonica din Iași – Șostakovici și Ceaikovski

Șostakovici altfel

Societatea muzicală și publicul sovietic au „privit” cu luare aminte în acel an chipurile contrastante ale compozitorului. Senzor acut receptiv la climatul politic-social-cultural în care trăia, omul-muzicianul Dmitri Șostakovici a fost profund marcat de revoluția tragică din Ungaria (1956), exprimându-și deznădejdea (cuvântul nu este exagerat) în Simfonia a XI-a. Oficial a dedicat-o evenimentelor istorice rusești din 1905, dar tragica înnăbușire a primăverii de la Budapesta a inspirat, nu este nici o îndoială, monumentalul opus simfonic. Dezamăgirea, lipsa de speranță a creatorului au fost temporar învinse de talentul, inventivitatea și virtuozitatea meseriașului, pentru că tot în 1957 a început să compună opereta Moscova Cernomușki și a finalizat Al doilea concert pentru pian. Dacă lucrarea menită scenei a fost încă o revărsare a nesecatului izvor melodic, ce a alimentat atâtea producții cinematografice și suite orchestrale, concertul este mărturia iubirii pentru fiul Maxim, aflat la sfârșitul studiilor liceale, care a interpretat partitura în primă audiție absolută.

Este adevărat că Șostakovici nu a atins cu acest opus 102 nivelul capodoperei, însă poate atrage și menține atenția încântată a ascultătorului prin dualismul vioiciunii, umorului, ritmului sprințar cu poezia înfiorată, genuină, a discursului melodic de expresie pur romantică. Se dovedește (a câta oară?) că, după finisare, partitura nu mai aparține compozitorului, ci interpretului capabil să-și demonstreze capacități creatoare. Argumentul de neînlăturat i-a convins vineri 11 aprilie pe cei care au avut curiozitatea să asculte cele două versiuni înregistrate de însuși compozitorul-pianistul Șostakovici, înaintea variantei lui Răzvan Dragnea, realizată împreună cu orchestra filarmonicii ieșene. Când a imprimat concertul în anul 1958 cu Marea Orchestră Radio a Uniunii Sovietice dirijată de Alexander Gauk, apoi cu Orchestra Națională a Radiodifuziunii Franceze condusă de André Cluytens, Șostakovici și-a menținut reticența afectivă, chiar dacă în partea secundă, clasicul și încântătorul Andante, dragostea paternă a învins din punct de vedere expresiv. Iar în pasajele de bravură tehnică din părțile întâi și a treia au mai învins dexteritatea tehnică naturală a pianistului Șostakovici, întreținută prin studiu, și voința-ambiția de a înregistra lucrarea, deși în anii 1957-’58 boala îi eroda tot mai mult forța musculară. De altfel, după puțin timp, Șostakovici și-a încheiat cariera pianistică.

Cum s-a manifestat contribuția creatoare a interpretului de la Iași, Răzvan Dragnea? Optând pentru segmentarea frazelor melodice prin diferențe de tempo, de expresie și mlădiere a sunetului. Astfel a subliniat vioiciunea tinerească, umorul, sensibilitatea poematică a discursului, luminând în mod surprinzător, dar plăcut, ireproșabil argumentat, aspecte în alte versiuni umbrite, ale melodismului șostakovskian. Dezvăluind substanțiale rezerve de ritm, lirism și frumusețe a ideilor, virtuozul Răzvan Dragnea – ca tehnician și confesor al partiturii – a sporit atractivitatea muzicii, estompându-i cu inteligență, siguranță tehnică și inspirație statutul inaccesibil altor lucrări concertante rămase de la compozitorul sovietic/rus, cum performante valoric pot fi considerate Concertul nr. 1 pentru vioară și Concertul pentru violoncel. Alegând interpretarea Concertului nr. 2, Răzvan Dragnea a profitat, în sensul superior al cuvântului, de importanța acordată de Șostakovici instrumentului solist, lăsând orchestrei rolul de acompaniator. Îmi place să cred că am pledat până aici pentru semnificația cuvântului „redescoperire” în ce privește Concertul nr. 2 pentru pian și orchestră de Șostakovici.

 

Ceaikovski pe filierele muzicale chineză, germană și americană

Se impune explicată și prezența formulei „la pomul lăudat” în introducerea acestor însemnări. Pomul lăudat fiind muzica lui Piotr Ilici Ceaikovski, dominantă ca pondere datorită programării Uverturii-fantezie „Romeo și Julieta”, Simfoniei nr. 4 în fa minor opus 36. Ambele creații reprezintă cu strălucire canonul compozițional, etosul, frământarea, grandilocvența, strălucirea, patosul, frumusețea, spectaculozitatea muzicii din evul romantic. Ceaikovski a rămas unul dintre exponenții cei mai valoroși ai stilului în discuție datorită inventivității melodice fără istov (fraze întregi acaparând locuri privilegiate în memoria ascultătorului), datorită talentului-științei edificării contrastelor, iscusinței de a orchestra până la nivelul cel mai înalt al expunerii dramaturgice, al stimulării imaginației. La fel ca atâtea alte lucrări ce îi poartă semnătura (concerte pentru pian, pentru vioară, opusuri destinate spectacolelor de balet, operă, suite orchestrale etc.), Uvertura-fantezie „Romeo și Julieta”, Simfonia a patra sunt spectacole impresionante ce confiscă toată atenția, plac, dar impun ansamblului simfonic și dirijorului susținerea unui examen dificil. Pentru că orchestra este „vioara întâi”. Am ordonat ca însemnătate ansamblul și „omul cu bagheta” deoarece, la fel ca solistul virtuoz care trebuie să-și demonstreze calitățile cu un instrument performant, dirijorul nu își poate etala viziunea, temperamentul, știința de a reface monumentul muzical, de a construi, fără performanța echipei. Adevărul acesta a fost evident în cazul tânărului dirijor chinez Yu-An Chang.

Mai argumentez un cuvânt scris ceva mai sus: „profit”. Toți instrumentiștii filarmonicii și-au fructificat la maximum experiența, nivelul tehnic-interpretativ superior, valențele solistice, știința-arta integrării, a atingerii omogenității de ansamblu. Calități evidente în expunerea „cu un singur arcuș” a ideilor melodice unduioase, ori contrastante ritmic, nesfârșite asemenea poemelor infinite wagneriene. Nici Ceaikovski nu îți lasă o clipă atenția scăpată din traseul melodic. Și spectacolul său muzical confiscă interesul neîntrerupt al ascultătorului cu patosul, grandoarea (nu grandilocvența), nostalgia sau vioiciunea cântecului popular rus, dezvoltarea simfonică a motivelor și temelor, pregnanța cântului instrumental în pasajele solistice.

Cum a fost „ultimul” Ceaikovski ascultat la Iași? Un Ceaikovski apărut în viață cu 185 de ani în urmă, adaptat fără probleme lumii dinamice, rapide, spectaculare, de astăzi, determinării, spiritului volitiv al artistului chinez talentat. Yu-An Chang are câteva avantaje importante: a participat la prestigiosul Festival de la Tanglewood (locul afirmării celebrului Leonard Bernstein), a lucrat cu Orchestra simfonică din Boston, dar vivacitatea, dinamismul, precizia, eficacitatea rezultatului muzical-sonor-expresiv generat de bagheta sa provin din instituțiile muzicale germane, unde a studiat. La fel ca alți dirijori cărora li s-a acordat premiul întâi la Concursul internațional „Jeunesses Musicales”, invitați în mod repetat la Filarmonica din Iași, Yu-An Chang are și avantajul tinereții avide să dovedească, să se afirme, să ajungă la performanță, să impresioneze. Oaspetele chinez, filiform, cu alură de adolescent dar posedând multă energie, capacitate de a stăpâni ansamblul simfonic, ajungând la rafinarea și la impactul puternic al sunetului orchestral a imprimat mai ales Simfoniei a patra mult dinamism, dar atât cât a trebuit, impunând ascultătorului impresia stabilă că urmărește o orchestră renumită dintr-un mare centru muzical al lumii.

De aceea repet că ansamblul ieșean a profitat în cel mai frumos sens al cuvântului de ocazia colaborării cu dirijorul invitat, cântând cu plăcere, demonstrându-și din nou valoarea performantă.

 

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog și profesor

Publicitate și alte recomandări video