La Iași – Jazz cu majuscule (I): RICK CONDIT   

O instituție cu viață lungă, din 1940 până în 1978, având dublă importanță în istoria jazz-ului: a menținut caracterul popular al acestui gen, susținând sute de concerte, imprimând discuri cu muzică de largă audiență, inclusiv dansantă, s-a adaptat inovațiilor armonice din anii ’60-’70 situîndu-se printre cei mai importanți creatori de jazz modern în privința alcătuirilor instrumentale extinse. „Capul limpede”, inițiatorul, organizatorul acestei instituții a fost pianistul, compozitorul, dirijorul Stan Kenton. Cu ani în urmă, am dat cât mi s-a cerut și nu am scăpat ocazia să cumpăr un disc de vinil ce memora prezența bigband-ului Stan Kenton într-un studio american de radio al anului 1950. Iată de ce am așteptat nerăbdător vizita în România a saxofonistului Rick Condit. Îmi imaginam că prezența sa îndelungă în acel ansamblu i-a afectat pozitiv cariera de saxofonist și aranjor de jazz. Prezumția mea a fost întrecută de realitate. După ce am ascultat câteva înregistrări cu instrumentiști din București, mi-a fost limpede că domnul Condit nu putea lipsi din Festivalul international „Richard Oschanitzky”. Am fost suplimentar încurajat de cuvintele admirative ale celor care l-au cunoscut atunci.

Prima vizită la Iași a demonstrat trei din calitățile sale importante: s-a dovedit un performer al saxofonului alto ca tehnică și expresie muzical-artistică, a menținut echilibrul între stilul clasic de jazz – melodios, comunicativ – și stilul apropiat modernității, din care a păstrat doar elementele ce stimulează noutatea judicios argumentată. Versatilitatea sa (oricum lăudabilă) în privința manierelor de compoziție ale unor autori români de jazz nu mai trebuie argumentată deoarece adaptabilitatea a fost  și a rămas una dintre componentele de bază ale muzicianului autentic de jazz. Așa se explică improvizațiile din recitalul susținut la ediția din 2003 a Festivalului „Oschanitzky”, lăsându-ne pe toți, organizatori, parteneri de scenă, public să ne iluzionăm că piesele compozitorului român ar fi fost compuse atunci, nu în anii 1967-’72. La fel, creațiile din anii 2000 semnate de Romeo Cozma și Ion Baciu Jr. au câștigat și mai mult în frumusețe, inventivitate, forță de expresie datorită ideilor melodice spontan expuse de Rick Condit. S-a publicat și un cd memorând recitalul susținut de Rick Condit împreună cu pianistul Ion Baciu Jr. la una din edițiile festivalului. Memorabilă a rămas, printre altele, compoziția lui Romeo Cozma „Copou”, ce nu a fost ascultată în sala de concert, dar m-am grăbit să o programez ca înregistrare specială în studioul TVR Iași. Un emoționant blues modern interpretat de saxofonistul american împreună cu autorul la pian.

Merită povestit un moment scurt dar semnificativ, ce mărturisește dorința permanentă a lui Rick Condit de a cunoaște viața jazz-istică românească, aprecierea pe care i-a acordat-o. Știind că a cântat la București cu majoritatea jazzmen-ilor români, l-am invitat în anul 2003 în regia de sunet a studioului TVR Iași, unde i-am oferit spre audiție câteva înregistrări, fără să precizez numele membrilor formației și anul când au fost efectuate. A ascultat cu mare atenție, după care mi-a adresat o întrebare și o rugăminte aproape imperativă: „cum de nu i-am ascultat acum, la București? Dă-mi numerele lor de telefon, vreau să-i cunosc!” Sperând să nu creadă că am făcut o glumă neinspirată, i-am răspuns: „Înregistrările sunt din anul 1960, cei pe care i-am ascultat au plecat demult din țară, ori nu mai sunt!” M-am eliberat de teamă ascultîndu-i replica scurtă: „Sunt senzaționali!” Venit din partea unui jazzman american format sub îndrumarea și în bigband-ul celebrului Stan Kenton, improvizator, profesor cu experiență, comentariul lui Rick Condit, suprem admirativ într-un singur cuvânt, mi-a confirmat valoarea muzicienilor români care au clădit istoria acestui gen la noi în țară, valoare egală multora din patria jazz-ului dar necunoscută din cauza vicisitudinilor istoriei.

Legăturile lui Rick Condit cu jazz-ul ieșean s-au menținut peste timp, dincolo de spațiile fizice care ne despart. Mai întâi la 15 octombrie 2006, când secția de profil a Universității de Arte „George Enescu” a organizat „A Live International Joint Faculty”, întâlnirea prin intermediul transmisiei pe internet, a unor profesori și studenți. Din Statele Unite ale Americii au participat Rick Condit și vibrafonistul Allan Molnar, din România profesorul și pianistul Romeo Cozma, cântăreața Cătălina Beta, atunci studentă. La următoarea întâlnire, din 22 februarie 2007, tot virtuală însă la fel de reușită, de importantă pentru studenții din Iași, s-a improvizat pe teme de Richard Oschanitzky, Kenny Dorham, Arthur Herzog și Romeo Cozma. Jam session-urile prin internet s-au repetat la 19 martie, 12 aprilie și 5 mai 2007, la 2 februarie 2008, tot în organizarea Facultății de muzică a Universității de Arte din Iași.

Oricât de eficientă, de spectaculoasă, relația virtuală a lui Rick Condit cu muzicienii ieșeni de jazz a fost înlocuit la sfârțitul lunii aprilie 2025 de întâlnirea „face to face”, aevea, nemijlocită. Bucuria reîntâlnirii a fost sporită de imaginea oaspetelui, neatinsă de trecerea timpului. Rick Condit a rămas aceleași: volubil dar echilibrat comunicativ, măsurându-și cuvintele dar prietenos, saxofonul alto i-a rămas neschimbat: cu tehnica la fel de agilă dar neostentativă, luminând frumusețea tonului, opulența nuanțelor, dinamismul ritmic, imaginația improvizatorică. Tot Romeo Cozma, în echipă cu Dan Spînu, profesor de „ansamblu jazz” la instituția de învățământ muzical superior, a contribuit la organizarea cursului de măiestrie în tehnica și arta cântului la saxofon tenor. Rick Condit a avut ce oferi ca informații, sfaturi și exemplu personal elevilor clasei de saxofon condusă de profesorul Alex Huțanu la Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă” din Iași. A fost o necesară și reușită colaborare a Universității cu Colegiul de artă, despre care îmi place să cred că va fi repetată în viitorul apropiat.

Punctul culminant al reîntoarcerii lui Rick Condit la Iași nu putea fi altfel decât sub formă de jamsession (creație colectivă spontană). Tocmai la 30 aprilie, ziua internațională a jazz-ului. I-am ascultat din nou cu tot interesul pe Alex Huțanu (saxofon alto și sopran), Cătălin Huțanu (pian electric), Robert Cozma (trombon), Bogdan Botez (contrabas) și Lucian Rusu (baterie). Atractivitatea programului alcătuit din piese de succes ale repertoriului de jazz modern a fost augmentată prin contribuția interpretei vocale Luiza Zan – și ea absolventă a Universității de Arte din Iași, stea a jazz-ului românesc.

Păstrez două impresii puternice ale întâlnirilor din aprile 2025: pentru Rick Condit timpul s-a oprit în loc, nimic nu i-a schimbat înfățișarea ca om, ca muzician. Tot ce am ascultat în seara de 30 aprilie a fost jazz la superlativ: cu forță a imaginației și expresiei, sensibilitate, ritm fiebinte, spectaculozitate. Cred că sunt potrivite în final cuvintele prin care Rick Condit mi-a mărturisit profesiunea de credință:

Sper că muzica de jazz va continua să aibă un public […] în fiecare oraș mare din Statele Unite și din lume, în România, în Tokyo, în Berlin, în Cape Town există muzicieni de jazz și există un public pentru jazz. Jazz-ul poate fi foarte intelectual și cred că publicul trebuie să dorească să vină spre muzică. […] Sper că muzica mea și a altor muzicieni moderni de jazz vor continua să aducă oamenii spre muzică. […] Este un limbaj international. După cum tocmai le-am spus studenților, cu toții vorbim…, eu nu vorbesc românește, mulți dintre studenți nu vorbesc engleză, dar dacă mă duc la Iași sau la Stockholm, dacă mă întâlnesc cu muzicieni, putem cânta împreună „Blue Bossa“ și vorbim aceeași limbă, deci e un limbaj internațional, aduce oamenii împreună, și acesta-i un lucru minunat.

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog și profesor

Publicitate și alte recomandări video