anunturi
Eurotrip
grandchef
anunturi
Bolta rece
anunturi
metalco

sambata, 24.10.2020

La masa oficială

GALERIE
nichita danilov
  • nichita danilov
- +

În aparenţă, înfăţişarea bonomă lui Medvedev degaja linişte şi echilibru. Dar asta era doar aparenţă. Căci pixul pe care preşedintele îl învârtea între degete în timp ce stătea în prezidiu exprima destul de multe. Nesiguranţă? Plictiseală? Nerăbdare?

Pe la 16,30 începuse deja agitaţia. Tocmai mă trezisem din somnul meu de amiază şi stăteam întins cu mâinile sub cap, încercând să reconstitui, în amănunt, scena întâlnirii cu Medvedev. Ce fel de om era preşedintele n-aş fi putut să mă pronunţ. Înfăţişarea îi era destul oarecum banală. Nimic din caracterul său nu ieşea în afară. Toate trăsăturile caracterului său erau ascunse înăuntru, învelite într-o folie subţire de banalitate. Medvedev făcea, probabil, parte din mulţimea nenumărată a slujbaşilor supuşi, pe care sistemul post sovietic, printr-un fel de capriciu al sorţii, îi propulsase într-o funcţie înaltă, bătându-şi parcă joc de el. Pălăria de preşedinte era prea mare pentru un astfel de personaj. În afară de faptul că executa prompt ordinile lui Putin, care acum era subordonatul său, Medvedev părea să nu aibă alte calităţi. Dacă îl observai însă cu atenţie, vedeai în atitudinea preşedintelui un oareşicare disconfort interior. În aparenţă, înfăţişarea bonomă lui Medvedev degaja linişte şi echilibru. Dar asta era doar aparenţă. Căci pixul pe care preşedintele îl învârtea între degete în timp ce stătea în prezidiu exprima destul de multe. Nesiguranţă? Plictiseală? Nerăbdare? Altceva de acest gen? Preşedintele îşi înclina capul când spre Ignatenco, ce şedea în stânga lui, când spre reprezentantul ONU, aşezat în dreapta sa. Pentru o clipă, privirile ni s-au intersectat... Mi-am îngustat pleoapele, privindu-l cu atenţie. M-a frapat buza de sus a marionetei lui Putin.

Mai bine zis nu buza, ci distanţa dintre baza nasului şi conturul gurii. Ea îmi aducea aminte de Emil Brumaru. Fui străbătut de un sentiment nu tocmai plăcut. Am asemănat-o, în gând mai întâi, cu un fluture, apoi cu o pleoapă. Medvedev era, totuşi, un personaj greu de definit în două fraze. Un tip agreabil, dar abscons.  

Medvedev venise la întrunire cu întârziere de o oră. O întâlnire foarte importantă îl reţinuse la Kremlin. Poate îl sunase Putin. Sau doar un reprezentant al lui care i-a sugerat cum să se comporte în prezidiu. În mod sigur, nimeni din anturajul lui Putin, acum aflat pe post de premier, nu-i dăduse instrucţiuni asupra modului cum trebuie să ţină pixul în mână. Ci i-au dat alert instrucţiuni, pe care Medvedev le-a executat.

Am intrat în sala unde trebuia să aibă loc congresul presei după ce în prealabil am fost suspus unui control obişnuit.

„Puneţi, vă rog, toate obiectele metalice şi borseta aici, pe măsuţă…”

M-am executat.

„Ce aveţi înăuntru? Desfaceţi fermoarele, vă rog…”

Le-am desfăcut, înşirând pe masă agenda, pixul, cărţile de vizită, carneţelul de note, unghiera şi reportofonul.

„Unghiera rămâne la noi în custodie. V-o restituim la întoarcere…Poftim şi bonul…”

Am mulţumit, politicos. „E-n regulă. Şi acum aparatul de fotografia…”

Mi-am scos de pe umăr aparatul marca Sonny şi l-am pus în acelaşi loc.

„Vă rog să fotografiaţi masa”, îmi spuse unul din ofiţerii în civil, ce se ocupa cu ordinea din sală.

N-am înţeles iniţial ce-mi cere şi am întrebat: „Ce să fac cu masa?”

„Nu înţelegeţi?!”

„Mărturisesc că nu…”

„Fotografiaţi-o…”

„Dar pentru ce?” am întrebat.

„Aceasta-i procedura”, spuse pe un ton politicos ofiţerul îmbrăcat la patru ace. Am fotografiat grămăjoara de obiecte aflată pe măsuţă, după care i-am întins aparatul.

„E bine?” am întrebat.

„E-n ordine”, zise el, după ce în prealabil consultă imaginea afişată pe ecran. „E chiar foarte bine. Aveţi un aparat destul de performant.”

„Pot să fotografiez şi altceva?”

„Acum, puteţi fotografia orice doriţi”, răspunse ofiţerul.

În fine, am intrat în salon. şŞi de aici am încercat să pătrund în sala de conferinţe. Am constatat însă că-mi uitasem în cameră legitimaţia de participant. A trebuit să mă întorc s-o iau.

Medvedev a apărut exact la 11. A intrat însoţit de Evgheni Ignatenco, aşezându-se la masa de prezidiu, la locul central, dând mâna cu directorul UNESCO, aşezat în stânga lui. Acesta îl aşteptase cu răbdarea specifică unui asiatic. Nici un muşchi nu i s-a clintit pe fată. Directorul UNESCO şi-a făcut de lucru studiind cu atenţie un dosar. Altul în locul său ar fi fost mai agitat. Nu e uşor să stai preţ de jumătate de ceas fără să faci nimic, aşteptând, cu toate privirile din sală aţintite asupra ta, un oficial, când tu, la rându-ţi, eşti oficial!

Discursul lui Medvedev a fost linear. Fără note de prisos. A spus exact ce avea de spus şi a aşteptat întrebările. A răspuns şi la întrebări, cu acelaşi aer detaşat, fără să se anime. Totuşi înfăţişarea lui degaja o anumită nesiguranţă. Medvedev nu se obişnuise încă cu puterea. Funcţia de preşedinte nu i se mulase încă întru totul pe corp. Haina, poate chiar şi trupul mai trebuiau ajustate pe ici-colo. Carcasa ce-l înfăşa părea un pic prea largă pentru trupul său. Preşedintele trebuia să mai pună, desigur, la un mod simbolic, un pic de carne pe el, ca s-o umple pe deplin. Cel puţin aceasta era impresia pe care mi-a lăsat-o.

Medvedev ne-a făcut onoarea să ţină un discurs. Putin ne invitase la un dineu oficial. La ora şase seara ne-am înfiinţat la Restaurantul Prezidenţial. Am fost aşezat la o masă rotundă, în apropiere de geam. În depărtare se vedea Kremlinul. Până la venirea lui Putin am servit aperitivul: peşte (somon), icre negre, salată, caşcaval, şuncă şi salam, totul stropit cu un păhărel de votcă marca Putin. Stăteam alături de cinci azerbaijeni, un uzbec, un israelian şi o doamnă venită din Kârgâzstan. Aperitivul ne încălzise spiritele. Cu toţii eram dornici de conversaţie.

„În religia noastră”, spuse un ziaristul din Baku, „numele lui Dumnezeu n-ai voie să-l aşterni pe hârtie.” „La noi aşijderea”, spuse israelianul.

„De ce?” am întrebat, ca să întreţin conversaţia la o anumită temperatură.

„Pur şi simplu pentru că nu e voie”, spuse ziaristul din Baku. „De fapt, adăugă el, aproape nimeni nu ştie cum trebuie caligrafiat numele lui Dumnezeu. Şi chiar cei foarte puţini ce se presupune că ar şti se abţin s-o facă…”

„Şi ce s-ar întâmpla dacă ar ar îndrăzni un înţelept, să zicem, să caligrafieze numele lui Dumnezeu pe o foiaie de hârtie?”

La masă se aşternu tăcere. Am simţit îndreptându-se spre mine câteva priviri încărcate de reproş.

„Să bem în cinstea numelui lui Dumnezeu!” propuse un oaspete.

Am ridicat păhărelele în aer, apoi, în timp ce le aşezam golite pe masă am întrebat din nou: „Şi dacă aţi scrie ce s-ar întâmpla? S-ar prăbuşi în neant această lume?”

Aşezând păhărelul de cristal pe masă, azerbaijanul spuse: „Poate că într-adevăr s-ar prăbuşi…”

„Ei şi, am zis, n-ar fi o mare pierdere. Lumea aceasta nu e chiar perfectă…”

„Dacă ar fi perfectă, n-ar mai exista”, spuse uzbecul cu înţelepciune, înclinând-şi capul rotund în fata noastră...

Am toastat din nou.

Între timp, chelnerii umblau în jurul nostru foarte atenţi. Cum vedeau că se golea un păhărel, cum îl umpleau din nou. Acum azerbaijenii toastau în cinstea singurei femei care avusese cinstea să se aşeze la masa noastră. Faţa doamnei Venera Arizonovna Alleluieva era toată numai zâmbet. Ridicând-se în picioare, ziaristul din Baku spuse lungind vocalele: „Să bem în cinstea frumuseţii. În cinstea acestei femei, care, aşezând-se în mijlocul nostru, ne-a făcut să ne simţim ca nişte zei…”

Faţa rotundă ca o tipsie a doamnei Alleluieva era toată numai zâmbet. „Pot să vă fac o mărturisire”, întrebă ea, ciocnind păhărelul cu mesenii. „M-am simţit întotdeauna ca peştele în apă în compania bărbaţilor. Şi am învăţat să comunic cu ei. Bărbaţii sunt o natură aparte”, adăugă ea.

„Ce fel de natură?” am întrebat cu toţii. „Ehei, exclamă Venera Arizonovna, faceţi voi pe vitejii, dar când e vorba să luaţi hăţurile în mână, cotiţi după primul colt…”

„Şi asta numiţi dumneavoastră o natură aparte?” întrebă cineva.

„Da”, răspunse Arizonovna cu chipul radiind de satisfacţie.

Am sorbit din păhărele, înghiţind în sec. Cum pe masă se găseau scrumbii din belşug, ne-am „dedulcit” cu ele. Tăceam privind în direcţia uşii, de unde trebuia să apară, din moment în moment, premierul Putin. În stânga mea se auzi o tuse.

Îndreptându-şi ochelarii pe nas, Narumbek Ayizipovici Nazarbaiev rosti cu o voce de bas, neaşteptat de sonoră pentru statura sa minusculă: „Ia zi, drăguţo, Vladimir Vladimirovici, pe care-l aşteptăm aici cu toţii, este ca şi noi, o natură aparte?”

„D’apoi cum!?”, făcu Alleluieva, înfigându-şi cu delicateţă furculiţa într-o bucata de somon.

„Te pomeneşti - continuă Aiyzipovici - că l-ai putea juca şi pe el, învârtindu-l între degetele tale grăsulii, cum faci cu noi, acum!?”

„L-aş învârti, şi încă cum l-aş învârti, numai să-mi pice-n mână...”

„Ia, auzi ce nesimţire! pufni şi Nazarbaiev. Te uiţi la ea şi vezi că arată ca o paraşută. Dar ce pretenţii, Doamne! Păi, Putin, scuzaţi expresia, n-ar da nici un scuipat pe ea...”

Nichita Danilov este scriitor şi publicist

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Generaţia de aur şi statul perpendicular

Nicolae GRECU

Generaţia de aur şi statul perpendicular

Hagi şi colegii săi de generaţie nu joacă așa cum cântă geometria politică.

Filmuletul zilei

opinii

Pericolul manelizării cântecului popular (I)

Eugen MUNTEANU

Pericolul manelizării cântecului popular (I)

Agresive şi insidioase, subprodusele culturale pe care le numim, cu un termen generic, manele ne dau măsura răspândirii îngrijorătoare a ţigănirii unei mari părţi a publicului românesc.

Iubirea de vrăjmaşi nu e un soi de love story

pr. Constantin STURZU

Iubirea de vrăjmaşi nu e un soi de love story

Aceasta e probabil cea mai grea poruncă din toată Evanghelia: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!". Completată imediat de: "faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi; binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei ce vă fac necazuri" (Luca 6, 27-28). Pare greu de împlinit acest cuvânt din două motive: pentru că nu înţelegem de ce ni se adresează nouă acest îndemn şi pentru că nu ştim ce înseamnă "a iubi".

Archaeus

Alex VASILIU

Archaeus

Chiar dacă nu aş fi avut posibilitatea să ascult concertul de duminică, 4 octombrie, gândurile despre Archaeus şi-ar fi găsit locul aici. Nu doar pentru că s-au împlinit trei decenii şi jumătate de când a fost înfiinţat. 

pulspulspuls

Hopa: madama senator a fost văzută prin târg...

Hopa: madama senator a fost văzută prin târg...

O ştire pozitivă pe ziua de astăzi, dacă tot e uichend: apreciem în mod deosebit efortul madamei senator şi notar de Bucureşti Iulia Scântei de a bate atâta amar de drum până la Iaşi personal, deşi putea semna o împuternicire, cum face atâtea pentru partid, ca să îşi depună aici dosarul de candidat la un nou mandat de senator. 

Caricatura zilei

Plasma

Editia PDF

Bancul zilei

COVID ne-a învatat sa ne spalam pe mâini. Sper sa apara un virus care sa ne învete sa ne spalam si pe picioare. (...)

Linkuri

Alte ziare locale

    Intrebarea zilei

    Relaxarea condițiilpr de deplasare în starea de alertă va duce la:

    vezi raspunsuri

    Copyright 2006-2020 © Ziaruldeiasi.ro Toate drepturile rezervate.