La o inmormintare

Pendula batu din nou. Am numarat bataile: era abia noua si jumatate. Prin urmare, mai aveam la dispozitie un scurt ragaz de timp sa-i iau maestrului un interviu. Minuind cu dexteritate furculita si cutitul, Evgheni si Mircea asediau monstrul pescuit in Dunare. Evtusenko spuse: "Ia sa vedem daca stiti care-i partea cea mai gustoasa dintr-un somn….". "Capul", raspunse Mircea. "Genial!", exclama omul in sacou. "Va referiti cumva la peste?", l-am intrebat. Evtusenco ma masura cu privirea de sus in jos. "Desigur", raspunse. "La nimic altceva decit la peste…". "Credeam ca la putere…". "Cunosc si eu proverbul romanesc… De multe ori m-am izbit in viata de acest adevar… M-am luptat, in felul meu, cu oamenii ajunsi in virful ierarhiei sociale. Nu m-am sfiit sa le spun adevarul, chiar daca nu le-a prea placut… Am fost fascinat, la rindu-mi, de puterea pe care ti-o confera masa…". "Unii spun ca nu ati rostit adevarul, asa, de-a amorul artei. Ci, rostindu-l, ati urcat mereu pe scara sociala si ati ramas totusi in prejma puternicilor zilei…". "Puternicii zilei au nevoie citeodata si de adevar… Poti sa spui orice oricui, totu-i sa stii sa alegi momentul potrivit…". "Exista mai multe moduri de-a spune adevarul. Si un bufon, de pilda….". "Citi dintre bufoni nu si-au pierdut capul numai pentru simplul fapt ca au clipit din ochi intr-un moment nepotrivit?!". "Poate ca sinteti un bofon tragic… Um mim…". "Imi place sa rid din toata inima. Sa traiesc, sa anim multimea…". "Sinteti un poet tribun? Un orator?". "Mi-au placut mai degraba actoria si regia…". "Ce ati invatat vorbind de la tribuna?". "Am invatat un lucru pe care il stiam: multimea fara lider e o masa amorfa. Ea nu are lege si nici Dumnezeu. Liderul ii confera credinta si apoi o deposedeaza de tot ce are ea mai sfint…". "Dar de la dictatorii lumii, in preajma carora ati stat, ce ati avut de invatat?". "Dictatorii sint ca fulgerul ce se abate peste un popor. Si indiferent daca lovesc un copac uscat sau verde, il culca la pamint…" .
Dialogul acesta l-am purtat ca pe un monolog. In preajma lui Evgheni Evtusenko trebuie sa te multumesti si cu atit… Zdranganind, furculitele ni se incrucisara deasupra aceleiasi felioare de lamiie impanate sub aripioara dreapta. "Iata-ne cu spadele incrucisate," spuse el, adresindu-se nu mie, ci domnului  Albert, care se ridicase de mult de pe fotoliu si statea teapan, cu o farfuriora in mini, privind sfidator spre musafiri. "Dupa traditia ruseasca, orice festin trebuie sa sfirseasca c-un duel…". "Cine sa se dueleze cu cine?", intreba doamna Elena, cu salul aruncat pe umeri, trecind dintr-o camera in alta. "Cum cine? Evgheni cu Nichita!". Evtusenco nu astepta mai mult: "Cine-i tinarul asta?", intreba el. "Nichita, un poet din Iasi". "Aha, din Iasi", facu el. "In anii saizeci am trecut pe acolo. A fost prima mea iesire din tara. Publicasem primul meu volum de versuri. Nikita Sergheevici m-a chemat la el si mi-a spus ca ar fi cazul sa vad lumea. M-a pus sa aleg. Si am ales sa vin in Romania. Din banii pe care-i cistigasem publicind versuri in gazete, mi-am cumparat vin moldovenesc. Ii simt si azi parfumul. Mi-a fost incredintata, drept ghid, o doamna, pe care am sedus-o chiar in prima seara. Tin minte si acuma noptile pe care le-am petrecut cu ea sub baldachin. Ne-am iubit cu atita patima, incit, din cauza trepidatiilor, la un moment dat, portretul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a desprins din perete si ne-a picat in cap… Pentru mine, acesta a fost un semn ca, mai tirziu sau mai devreme, comunismul va cadea. L-am dat jos pe Dej si ne-am continuat hirjoana…". Ne-am duelat, cu dreapta minuind furculitele, si cu stinga ridicata deasupra capului. De trei ori ne-am invirtit in jurul mesei. A invins, cum era de asteptat, Evgheni. In cinstea lui, am desfacut o sticla de sampanie. Dopul a pocnit. Musafirii au aplaudat.
Am profitat de ocazie si am intrat din nou in vorba cu distinsul spadasin. Evtusenco amintise de Hrusciov. Avusese cumva ocazia sa-l cunoasca mai de-aproape? "Sigur ca da. Hruciov, care, de felul lui, era un om deschis spre nou, avea alergie fata de arta abstracta. N-o intelegea. Am tinut o pledoarie in favoarea noilor forme. Si pina la urma a inteles… De altfel, monumentul sau funerar a fost facut de unul din artistii pe care initial Hrusciov i-a prigonit… In perioada exilului au devenit cei mai buni prieteni. Nikita Sergheevici a lasat prin testament ca monumentul funerar sa fie proiectat de acest sculptor futurist…". "Dar pe Stalin l-ati intilnit?". Nu, n-a avut aceasta ocazie. In schimb, Evtusenko fusese la inmormintarea lui. "Era in martie 1953. Toti traiam cu impresia ca Stalin e nemuritor. Oamenii fusesera obisnuiti sa stie ca au un conducator care gindeste pentru binele intregului popor. Tuturor ne era teama pentru viitor. La mitingul de doliu organizat de scriiori, toti citeau versuri inchinate lui Stalin. Deasupra capetelor rasuna ca un tunet glasul lui Tvardovski. Eram in multimea adunata in piata. Rasuflarea oamenilor devenise atit de compacta, incit inauntrul ei se oglindeau umbrele copacilor din jur. Simteam o presiune venind din toate partile. Curind, masa de oameni s-a transformat intr-un cosmar. In fata mea am vazut un trup subtire de fata pe care multimea a strivit-o, lipind-o de un stilp de semafor… Fata ei s-a contorsionat de spaima si de neputinta. Fata a incercat sa strige. Dar cuvintele ei erau inghitite de urletul multimii. Am fost impins de gloata si am ajuns sa ating acel trup ce trepida de spaima. Nu auzeam nimic, doar am simtit cum coastele ii pocnesc, strivindu-se de ceva dur. Mi-am inchis pleoapele ingrozit, simtindu-ma neputicios. Ochii ei albastri, de copil nevinovat, mi-au ramas intipariti de atunci in suflet. Am simtit cum valul multimii ma poarta ca pe o aschie intr-o parte si in alta. Cind mi-am revenit, nu am mai vazut-o. Curind mi-am dat seama ca picioarele mele calca pe ceva moale. Era un trup de om, cu viscerele revarsate pe caldarim. Daca as fi fost mai scund, as fi avut toate sansele sa sfirsesc acolo. Mergeam cu un cap deasupra celorlalti. M-a salvat, cum sa-ti spun, inaltimea. Cei care erau marunti se sufocau. Vazind cadavrele calcate in picioare, gindul m-a dus la omul a carui moarte dezlantuise acest singeros spectacol. Si atunci am izbucnit: «Repede, repede, sa facem un lant…». Nimeni nu ma intelegea. Atunci am inceput sa string palmele celor din jurul meu, incercind sa alcatuiesc din bratele noastre un cordon uman, proferind cele mai neaose injuraturi extrase din lexiconul meu de geolog. Citiva tineri vinjosi au inceput sa ma acompanieze, venindu-mi in ajutor. Si oamenii au inteles ce vreau. Curind, presiunea a inceput sa scada. S-au deschis citeva culoare prin care se putea inainta. Multimea fusese domesticita… Probabil ca poezia mea de sorginte sociala se trage de acolo", marturisi Evtuseko. "De multe ori cind scriu simt vuietul acela furibund…".

Publicitate și alte recomandări video