La răscruce de vânturi

Aşa am rezistat noi – prin pârţuri din astea. Nu mai vorbesc de Ceaşcă – ăsta era la degetul lor cel mic. Ca să nu mai pomenim de faptul că numai Ciuma Lui l-a mânat la rele, că el era, altfel, băiat gigea, dar se înhăitase cu tovarăşul Kim Ir-sen şi cu ceilalţi comunişti de tip asiat. Iar disidenţii români au fost vreo 22 de milioane. Şi vecinul meu e revoluţionar-sadea: i-a tras o palmă nevesti-sii atunci, că a sfarogit friptura.

Dar adevărul e, s-o spunem pe dreptate, că românaşul a tăcut chitic, ca porcul cu râtu-n tărâţe, ca peştele în borş la foc mic, ca balega-n iarbă. A fost moale ca o ţâţă de vacă, ca un tractor dezafectat, uitat în curtea înierbată a unui CAP prizărit, cu ugerele vacilor unse cu balegă, ca să nu sugă viţeii. Disidenţii îi numărai pe degetele de la o mână. Care nu lua calea Occidentului, intra la mititica sau făcea o boală neştiută. Iar Uniunea Scriitorilor slabi, fricoşi şi mediocri, după aplauze îndelungi şi furtunoase, mai adopta o telegramă de felicitare către Ceauşescu reales la al nu ştiu câtelea congres. După care urma la belle époque, adică labele poc! Of, nu pot să-l uit pe piticul Emil Bobu, cu apertura braţelor deschisă la maximum: poc-poc-poc! Că Ceaşcă nu suporta în C.C. decât prichindei ca şi el; era numai unul lungan – Popescu zis „Dumnezeu”, cel care a spus (în Tiliorman parcă): „Eu sunt tatăl vostru, eu sunt mama voastră, eu sunt Dumnezeul vostru”. Acum nu ştiu unde o fi, dacă n-o fi murit – probabil, ca şi ceilalţi pupincurişti din C.C., îşi mănâncă liniştit pensioara nu mică şi îşi plimbă nepoţeii în Parcul Central din Turnu Măgurele.

Au trebuit să ne împingă de la spate unii şi alţii, se ne îmbrâncească: „Hai, burzuluiţi-vă şi voi!” Nu-i mai numesc pe sfătuitori. A trebuit ca Gorbaciov să-l prevină pe Ceaşcă (dar degeaba, că scorniceşteanul era prost de încăpăţânat sau încăpăţânat de prost – l-a costat!), ca să facem şi dregem şi noi revoluţie până la urmă. Ultimii din fostele ţări sărăcialiste. O revoluţie impetuoasă, frenetică, e drept, cu, vai, tineri împuşcaţi şi cu torţionari nicicând pedepsiţi. O revoluţie cu care un amic de-al meu se lăuda prosteşte – avem şi noi morţii noştri! Ptiu! am rupt relaţiile cu el!

O revoluţie şi nişte alegeri „demoncratice” care au adus în fruntea ţării, ca nicăieri în partea asta de Europă fostă rusizată, un pârât democrat, cu studii la Moscova – Zâmbilă Ion, care a ştiut să tragă populaţiei vânturi: cu hoardele de mineri simpluţi şi prostuţi (oh, mă scârbesc şi acum când îmi amintesc salopetele alea pline de sudoare, de cizmele lor de cauciuc, de tropotitul lor de miliţie proletară şi de muierile isterizate de la APACA şi de nu mai ştiu de pe unde!). Şi ăsta, Rânjilă Ion, îşi mănâncă pensia nu mică ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca şi cum nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase. Dar ce să mai faci, neamule, cu Jâmbatul Ion, un hleab de 93 de ani?! Dă-l boalelor! judecă cei mai mulţi români. Că aşa suntem noi: ortodocşi şi iertători. Adevărul este că abisul cheamă abisul. De ce să te gândeşti la moartea cuiva? Dacă te uiţi în abis, începe şi el să se uite în tine, iar prin adânc vezi moartea trecând.

Noroc că „s-a dat drumul” la Occident. Plecau, frate, ca la Mecca şi Medina!

Autorităţile nu au comunicat niciodată vreo cifră rezonabilă – câţi au uşchit-o? Nu că m-ar interesa! Şi au fost mulţi: ca pârţurile în cele patru vânturi! Şi uite aşa, încet-încet, românii s-au schimbat, har Domnului. Astăzi pentru români Parisul sau laguna Veneţiei sunt ca şi Dâmboviţa apă vioară, plină de câinii morţi as-vară. Iar de Rânjilă Ion nimeni nu mai pomeneşte, nici să-l pupe în fund, nici să-i spargă capul. C-aşa-i românul – degrabă vărsător de sânge nevinovat, dar şi mai degrabă uituc.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist

Publicitate și alte recomandări video