1. Out is out. Electoratul şi-a spus cuvântul. Poate că unii cetăţeni au votat în necunoştinţă de cauză, alţii în semn de protest, mulţi n-au înţeles de ce era important să participe şi, în fine, alţii au căzut pradă manipulării. Într-o democraţie serioasă, însă, deciziile luate prin referendum sunt respectate. Desigur că decizia finală aparţine parlamentului, iar acesta ar putea să ignore votul din 23 iunie, dar legiuitorii şi-ar asuma riscul de a fi aspru sancţionaţi de electorat, cu prima ocazie.

2. Out nu ne spune mai nimic despre relaţia cu UE, după ieşire. Diversele componente ale frontului „Leave” au formulat enunţuri contradictorii. Guvernul britanic nu are cum să testeze preferinţele publicului, astfel că trebuie să-şi asume decizia politică. Dacă s-ar opta pentru alegeri anticipate, chestiunea ar putea fi supusă dezbaterii democratice, dar e puţin probabil să se ajungă la aşa ceva. În consecinţă, dacă va încerca să negocieze rămânerea în aşa-numita Zonă Economică Europeană pentru a-şi proteja accesul pe piaţa unică, va fi acuzat de  UKIP de trădare în chestiunea migraţiei intracomunitare. Controversele nu se încheie - ele doar intră într-o nouă fază.

3. Nu cred că o victorie la limită a taberei „Remain” ar fi condus la eliminarea temei Brexit de pe agenda publică. Nigel Farage şi UKIP nu ar fi plecat nicăieri. În Partidul Conservator s-ar fi menţinut un puternic curent eurosceptic. Poate că, timp de câţiva ani, nu s-ar mai fi pus problema unui nou referendum in/ out, dar subiectul nu ar fi fost închis. Doar o victorie categorică a forţelor pro-UE ar fi oferit stabilitatea dorită.

4. David Cameron iese de pe scena politică înfrânt de propriul orgoliu. Nu s-a mulţumit să fie un şef de guvern cu rezultate bune; şi-a dorit, de asemenea, laurii de unificator al propriului partid, cu înlăturarea ameninţării reprezentate de UKIP. A calculat greşit fereastra de oportunitate, programând referendumul mult prea devreme spre a da timp Partidului Conservator să-şi vindece rănile înaintea  campaniei pentru viitoarele legislative (ele ar urma să aibă loc în 2020). Probabil că a contat şi perspectiva ca, după 2017, la Paris şi Berlin să ajungă la putere lideri mai puţin înclinaţi să ofere Marii Britanii concesii semnificative. Din păcate, nici Hollande şi Merkel nu l-au ajutat suficient, în primul rând din motive de politică internă. Ecuaţia lui David Cameron avea prea multe necunoscute.

5. Probabil că rezultatul ar fi fost altul dacă Partidul Laburist ar fi rămas o entitate cât de cât funcţională. Sub conducerea lui Jeremy Corbyn, însă, conflictele interne au făcut aproape imposibilă articularea unui discurs pro-UE adresat segmentelor puternic afectate de criză. Dacă tema Brexit ar fi produs haos şi divizare, aşa cum s-a întâmplat la adversarii lor conservatori, poate că n-ar fi fost chiar atât de grav; pentru Corbyn şi o bună parte din noua conducere laburistă, însă, chestiunea rămânerii în Uniune (linia oficială a partidului) a părut a nu justifica eforturi deosebite.          

Uniunea Europeană rămâne o arenă de cooperare între state suverane, astfel că oricare dintre ele are dreptul să se retragă. Din cauza interdependenţei accentuate între economiile şi societăţile europene, un asemenea act presupune, cel puţin pe termen scurt şi mediu, costuri pentru toată lumea. Britanicii au hotărât că este cazul să le plătească, iar noi vom achita, la rândul nostru, ceea ce se cuvine. Dacă nu se întâmplă ceva cu adevărat extraordinar, decizia din 23 iunie va fi pusă în aplicare, iar Regatul Unit va avea ocazia să constate dacă ieşirea din Uniune a fost sau nu cea mai bună soluţie. Noi, ceilalţi, ne vom chinui cu diverse formule de cooperare şi integrare, deşi mitul Uniunii ca soluţie la toate problemele continentului este de multă vreme discreditat.    

Lucian Dîrdală este politolog şi lector universitar doctor în cadrul Universităţii "Mihail Kogălniceanu”