La tăț ni greu, da’ nu la tăț deodată

Vine criza, toate se scumpesc. Sunt deja cozi la impozite și toată lumea se apucă de cap când vede sumele. E groasă treaba. În sfârșit! Am așteptat atâta timp să vină vremurile astea grele că aproape mi-am pierdut speranța. Credeam că nu mai vin. Toți amenințau în stânga și în dreapta, dar fără nici un rezultat. Se lungeau vremurile bune ca pelteaua și era din ce în ce mai stresant, mai jenant, pentru că se simțea în aer pentru cine știa să simtă că nu e pe bune, că ceva puțea la mijloc, că era artificial. Se umfla bula de săpun tot mai tare și mai tare și parcă tensiunea devenise de nesuportat. Cât poate cineva alerga din ce în ce mai repede? Cu siguranță nu la infinit. La un moment dat clachează, cade, iar ceilalți îl vor ajunge din urmă, ceilalți care aleargă normal.

Acum știm sigur că s-a spart bula și e timpul să ne relaxăm, să ne amintim cum e să trăim din nou simplu, să fim din nou săraci, cum e să o luăm de la zero, de la o coajă de pâine în sus. Pentru că bunăstarea nemeritată nu e o stare de relaxare, e o stare de tensiune latentă. Știi că depinzi de foarte multe lucruri pe care nu le controlezi ca să te simți bine, iar asta nu are cum să nu fie stresant. Un sărac depinde de foarte puține lucruri, unele simple, iar asta îi dă o pace și o liniște pe care unul bogat, parvenit, corupt nu le are.

Resetarea asta a început să vină, încet-încet, ca un val tsunami. Nu pare mare, e cât un val obișnuit, doar că toată marea are înălțimea lui și nu se sparge la mal, ci înaintează pe uscat tot mai departe și mai departe. Mătură toate averile, toate salariile ridicate atât de ușor din pix, excesele se lasă anulate de realitate. Pentru că asta se întâmplă acum: se manifestă REALITATEA. Până acum a fost ficțiune, vis, speranțe transformate în realitate forțat, virtual. De acum încolo însă e fizic, concret!

Valoarea noastră nu e cea din hârtii, valoarea noastră e cea de pe străzi, din casele obișnuite, de pe masa săracului. Nu e cea de pe TikTok, nu e cea de la televizor, nu e cea de la oraș, e cea majoritară, de la firul ierbii, din noroi, de la țară. Pentru că se știe foarte bine: un grup nu înaintează cu viteza celui mai rapid, ci a celui mai încet. Iar valoarea reală nu e a celui mai bogat, ci a celui mai sărac.

Pentru prosperitatea asta pe care o avem noi acum, popoarele civilizate au muncit mult mai mult ca noi, de aceea nu puteam să trăim atât de bine într-un timp atât de scurt, nu ar fi fost logic. Nu puteam mări salariile la infinit din bani pe care nu-i aveam doar pentru a fi ca ei, a satisface mofturi, a cumpăra nimicuri, a popula mall-urile și supermarketurile și a umple tomberoanele de gunoi cu lucruri cumpărate degeaba, cu lucruri care nu ne trebuie, cu obiecte cumpărate la plesneală. Pentru că asta se întâmplă: banii nemeritați sunt cheltuiți aiurea, valoarea lor nemuncită este pierdută din vedere.

Politicienii ne-au adormit cu cântece de bunăstare, ca să ne poată fura liniștiți de sub pernă. Ne-au aburit cu tot felul de lucruri mirifice care nu existau, care nu aveau fundament. Și totul era prezentat ca ceva firesc: „Economia actuală funcționează pe împrumuturi, dragi cetățeni, e normal să ne împrumutăm, cele mai puternice țări din lume se împrumută și o duc bine mersi, de ce să nu o facem și noi?…” etc. Dar nimeni nu spunea, de fapt, adevărul, că împrumuturile trebuie făcute doar pentru investiții, pentru a obține mai mulți bani în viitor, nu pentru supraviețuire, pentru salarii și pensii, pentru cumpărături la mall.

11 miliarde de euro avem de plătit în acest an doar pentru dobânzile împrumuturilor. 11 miliarde! Iar majoritatea acestor împrumuturi nu se regăsesc în investiții, ci în buzunarele cetățenilor, pe hârtiile de salarii, pe bonurile din supermarketuri. Știți cât era datoria externă a României pe timpul lui Ceaușescu în 1982, adică atunci când a început marea lui panică? 13 miliarde de dolari! Diferența e că la noi suma asta e doar pentru dobânzi… Uau! Trebuie să fii extrem de inconștient să crezi că poți trăi la infinit cu bani pe care nu îi ai, care nu se justifică.

Degeaba ne plângem, trebuie să ne resemnăm: nu merităm ceea ce avem acum. De aici trebuie să pornim, de la merit, pomana s-a terminat. Nu am muncit suficient pentru această prosperitate, nu a trecut suficient timp. A sări peste etape se numește trișare și nu poate fi acceptată. Suntem încă majoritatea dintre noi țărani emancipați care se consideră pe nedrept orășeni capitaliști, iar asta nu e ok. Pomparea de bani ca toți să fim mulțumiți e nefirească și numai în comunism se practica, iar noi urâm comunismul, parcă…

De aceea începe Marea Resetare. Adevărata valoare a noastră se va vedea începând din acest an. Toți cei care au aplaudat până acum cât de bine o ducem vor trebui să își reactualizeze pe minus standardele, să taie în carne vie, să își reformuleze declarațiile, să își dezbrace hainele de lux și să își pună salopetele de lucru. Au fost și ei înșelați, ca noi toți.

Mi-e teamă că până și livratorii străini ne vor părăsi. Acela va fi semnul final că am ajuns unde trebuie. Când nu vom mai avea nevoie de alții să ne aducă mâncarea la nas, când mofturile vor dispărea, înseamnă că suntem gata să creștem din nou. Și încetul cu încetul, după ce se vor șterge cu buretele excrescențele făcute artificial, vom ajunge la adevăratul nostru nivel, cel concret, nu cel umflat de statistici, cel la care ar fi trebuit să fim dacă munceam constant, cinstit și fără pomană de la Revoluție până în prezent.

Deci, la muncă, cetățeni! Cred că cea mai tare și productivă lovitură de stat care s-ar putea da la ora asta ar fi următoarea: Ilie Bolojan să se proclame dictator, să conducă țara cu mână de fier cel puțin două decenii, să o aducă pe culmi nebănuite de „progres și civilizație”, alături de cei mai fideli și buni politicieni, patrioți adevărați, după care să se facă din nou o Revoluție și să trăim iar „bine”… Singurul risc ar fi că politicienii vor trăi mereu pe cai mari, dar na, trebuie să fie un preț de plătit, nimic nu-i perfect.

Briscan Zara este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video