Preotul Constantin Sturzu de la Mitropolie explică un detaliu necunoscut din scena cu Iisus mergând pe apă

În relatarea lui Marcu, se mai adaugă un detaliu esențial: Iisus a venit spre ucenicii care „se chinuiau vâslind” și „voia să treacă pe lângă ei” (cf. Marcu 6, 48). Cu alte cuvinte, El nu se îndrepta spre corabie, ci doar a venit suficient de aproape cât să-Și facă vizibilă prezența (dar, totuși, destul de departe pentru ca ucenicii să se întrebe dacă nu cumva e o nălucă), lăsând la latitudinea apostolilor dacă vor sau nu să intre în dialog cu El. Și chiar după ce le spune: „Îndrăzniți, Eu sunt; nu vă temeți!”, Hristos încă nu se urcă în corabie, ci așteaptă ca ucenicii să-și biruiască spaima și să-L cheme cu credință lângă ei. Petru e cel care face pasul decisiv, chiar dacă ulterior va fi șovăielnic. Fără gestul lui Petru, îndrăznesc să spun că Hristos nici nu ar fi urcat în corabie.

Acesta e modul în care ne putem și noi întâlni astăzi cu Mântuitorul. În nava Bisericii fiind, ne luptăm cu ispite și cu multe încercări. Vâslele sunt poruncile cu care ne-a întrarmat Dumnezeu, prin care cultivăm rugăciunea, postul, milostenia, înfrânarea etc., nu desprinzându-ne de lume și lepădând-o ca fiind rea în sine – căci nici ucenicii nu țineau vâslele deasupra mării –, ci asumându-ne lumea cu toate ale ei spre a o transfigura – căci și apostolii, cu râvnă multă afundau în apă vâslele, folosindu-se de ele spre a ajunge la țărm. Pentru ascultarea și lucrarea noastră, chiar și dacă nouă ni se pare că nu înaintăm deloc în viața duhovnicească (căci nici apostolii nu mai aveau, la un moment dat, spor în a naviga), vom avea, cu siguranță, șansa de a desluși, ca într-o viziune fantomatică, silueta lui Hristos. Unii se sperie și nu cred că e posibil acest lucru, crezând că sunt în înșelare și că nu are cum să vină Domnul la ei în aceste condiții, când sunt tulburați, osteniți și chiar deznădăjduiți. Dar se cuvine să credem că taman atunci El vine, deși nici atunci nu ne forțează să-L primim, nu atentează cu nimic la libertatea noastră.

Două lucruri suntem chemați să facem într-un astfel de moment: să intrăm în dialog cu El și să-I cerem să ne primească la El. Cum? Pășind cu nădejde peste valurile furioase ale lumii dezlănțuite (ale celei din afară și, mai ales, ale celei dinlăuntrul nostru). Astfel, cu ochii minții ațintiți mereu spre Hristos Domnul, vom birui și vom afla odihnă. Toate se vor potoli în noi (chiar dacă nu și în jurul nostru!). Aceasta este îndrăzneala care se cere de la noi, aceasta e piatra de poticnire a multora care ajung până la a crede că Domnul e mai degrabă un soi de nălucă decât o prezență reală în viața lor. Și îndrăzneala asta preschimbă „năluca” din capul nostru în dumnezeiesc marinar, care conduce corabia ființei noastre la țărmul liniștirii.

Până la vederea acelei dumnezeiești „năluci”, e sforțare ascetică; după, e nebunia misticii de a păși în ceea ce este fără temei lumesc, peste un hău nedeslușit. E ca o a doua creare a omului, de data aceasta fiind chemat nu din pământ, ci din apă (prin botez). Numai că de data aceasta omul este activ în procesul de edificare. Îl poate refuza sau poate răspunde chemării Creatorului său. Hristos prinzându-l de mână pe Petru, cum apare în reprezentările iconografice, este o replică dată (și, în același timp, o desăvârșire a) gestului închipuit de Michelangelo pe bolta Capelei Sixtine, în care Dumnezeu îndreaptă mâna Sa de viață dătătoare către degetul smerit al lui Adam.

Acum omul este chemat nu să stea tolănit pe pământ, ci să umble pe ape – învăluit de valuri și de vânturi potrivnice (cf. Matei 14, 24), chiar și cu riscul de a se scufunda. Decât să șezi cuminte, chiar și la un deget distanță de Dumnezeu, mai bine să fii gata a pieri scufundându-te, dar să nu ratezi întâlnirea cu Hristos!

Publicitate și alte recomandări video