La un pas de un naufragiu în Imbecilia. Parafrază swiftiană (I)

Cred că ceea ce urmează să spun poate avea ca motto o frază memorabilă a ilustrului romancier și semiotician Umberto Eco, rostită de acesta într‑un discurs din anul 2015: „Rețelele de socializare dau dreptul la cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la cârciumă, după un pahar de vin, fără a dăuna comunității, căci erau imediat reduși la tăcere de camarazii lor; acum însă ei au același drept la cuvânt ca și un premiant Nobel. Avem o invazie a imbecililor”. Era formula pe care mi se părea că am găsit‑o spre a evada din iadul sufletesc trăit în ultimele săptămâni sub amenințarea spectrului victoriei în alegeri a cuplului Georgescu‑Simion, care ar fi aruncat țara în haos, disperare, sărăcie, izolare și, mai presus de toate, într‑o imensă rușine. Recitirea cărții a IV‑a (Călătoria în țara houyhnhnmilor) din Călătoriile lui Gulliver am luat‑o ca model și pretext discursiv. Încercam să îmi imaginez, după schemele narative ale marelui scriitor Jonathan Swift (1667‑1745), că sunt părăsit de echipajul revoltat al propriei mele corăbii pe țărmurii unei insule numite Imbecilia, căzută pe mâinile yahoo-ilor, care se revoltaseră și îi alungaseră pe stăpânii legitimi, caii cei înțelepți, raționali, curați, blânzi și drepți. Răsculații, ieșiți dintre marginalii insulei, sprijiniți și aplaudați de drojdia resentimentară, instauraseră rapid un regim de teroare, primele lor măsuri fiind izolarea în lagăre speciale a elitelor tribului, cenzura absolută și desființarea bibliotecilor. Mă regăseam, în acest coșmar utopic, încarcerat într‑unul din aceste lagăre de concentrare, la capătul puterilor și lipsit de orice speranță. Rezultatul alegerilor din 18 mai, care a salvat pentru moment țara noastră din marasm, mi‑a domolit elanul pamfletar, așa încât am mai „îmblânzit” varianta inițială a textului, adăugându‑i și o parte „neutopică”, mai explicită și mai realistă.

Revenind acum la Swift, amintesc cititorilor că ilustrul mizantrop britanic a inventat acest termen, yahoo, care în limba cailor civilizați desemna cele mai dezgustătoare, mai detestabile și mai mizerabile fiare de pe insulă, în care nefericitul Gulliver este silit curând să constate că sunt… semeni ai săi. Iată câteva citate ilustrative, în traducerea lui Leon Levițchi (BPT, 1967): „În cele din urmă am văzut mai multe animale pe un cîmp, și vreo două din același soi cocoțate în copaci. Aveau o înfățișare foarte ciudată și pocită (…). Aveau capul acoperit cu păr des, creț la unele și lins la altele; aveau bărbi ca niște țapi și câte o șuviță de păr de‑a lungul spinării și picioarelor din față; restul corpului era gol, așa că le‑am putut vedea pielea, cafenie ca a bivolilor. Nu aveau coadă, nici păr pe crupă, în afară de anus, și bănuiesc că natura i‑a înzestrat cu păr în locul acela, ca să‑i apere când stăteau jos, căci le plăcea să stea jos, de asemenea culcați sau așezați pe picioarele dinapoi. (…) Femelele erau mai mici decît bărbații; aveau capul acoperit cu păr lung și lins, fața le era însă curată și, în afară de anus și pudenda, tot restul corpului le era acoperit cu un fel de puf. Mamelele le atârnau între picioarele din față și, când mergeau, puțin lipsea uneori să n‑atingă pământul. Părul ambelor sexe era de mai multe culori: cafeniu, roșu, negru și galben. În general pot spune că în niciuna dintre călătoriile mele nu‑mi fusese dat să văd dihănii atît de hidoase, față de care să nutresc atâta scârbă” (p. 264‑265).

Mă întreb stupefiat: oare ce inspirație sinistră sau ce premoniție clarvăzătoare să‑l fi determinat pe acel dintre contemporanii noștri care a botezat cu acest nume odios una dintre cele mai cunoscute rețele de corespondență electronică de pe internet (YAHOO)?!

Iată cum apar respingătoarele animale humanoide în ochii unui cal înțelept, membru al adunării cabaline întrunite pentru a le decide soarta: „Yahooii sînt animalele cele mai murdare, mai gălăgioase și mai pocite pe care le‑a zămislit vreodată natura, de asemenea ele sînt și cele mai încăpățânate, mai îndărătnice, mai stricătoare și răutăcioase. Sug pe furiș laptele din ugerul vacilor care aparțin houyhnhnmilor [caii civilizați], omoară și mănîncă pisicile, calcă în picioare ovăzul și iarba dacă nu sînt supravegheați mereu și fac mii și mii de alte stricăciuni” (p. 327).

Lămurit asupra naturii neamului omenesc și încurajat de stăpânul său cabalin, bietul Gulliver începe să înțeleagă mai bine cum arată o lume în care yahooii devin stăpâni. Din zecile de nemuritoare pagini swiftiene extrag câteva scurte citate referitoare la oamenii politici din țara yahooilor, recte Anglia vremii sale: „I‑am spus că un prim-ministru, adică persoana pe care aveam de gînd să i‑o zugrăvesc, este o făptură cu totul lipsită de bucurie sau durere, dragoste sau ură, milă sau mînie; cel puțin, ea nu dă dovadă de alte simțăminte decît de o dorință aprigă de avere, putere și titluri; că folosește cuvintele pentru a spune orice altceva, dar niciodată ce gândește cu adevărat; că nu rostește vreodată un adevăr decât cu gândul ca celălalt să‑l ia drept minciună și, iarăși, nici o minciună decît cu scopul ca celălalt să‑l ia drept adevăr; că cei pe care îi vorbește de rău în spate sunt cu siguranță favoriții lui, și că oricînd începe să te laude în fața altora sau chiar de față cu tine, ești un om pierdut. Cea mai mare pacoste e făgăduiala pe care ți‑o face, mai ales dacă este întărită prin jurămînt; auzind‑o, omul înțelept n‑are decît să se retragă și să renunțe de a mai trage vreo nădejde. Există trei căi pentru ca un om să ajungă prim‑ministru. Prima este să știe să se folosească cu înțelepciune de soția, fiica sau sora lui; a doua – să‑și trădeze și să‑și sape înaintașul; iar a treia – să dea dovadă de un zel furibund în adunările publice, tunînd și fulgerînd împotriva corupției de la curte. (…) Zeloșii aceștia se dovedesc a fi întotdeauna oamenii cei mai slugarnici și mai suspuși voinței și patimilor stăpînului lor. Avînd în mîna lor toate dregătoriile, acești miniștri rămîn mereu la putere, mituind majoritatea senatorilor sau sfetnicilor din marele consiliu” (p. 306). Sau, la altă pagină, despre mecanismul parvenirii politice citim: „În fruntea celor mai multe cirezi de yahooi se afla un fel de conducător (…) care era întotdeauna mai hidos și mai rău decît toți ceilalți. Că acest conducător avea de obicei un favorit ce‑i semăna leit, poleit, a cărui îndeletnicire era să lingă șezutul stăpînului său sau să‑i aducă femei în culcuș, slujbă pentru care era din cînd în cînd răsplătit cu o bucată de carne de măgar. Favoritul acesta era urît de întreaga cireadă și, de aceea, pentru a fi în siguranță, nu se desparte niciodată de stăpînul său. El rămîne de obicei în slujbă pînă se găsește unul mai rău decît el; în clipa cînd este înlăturat, urmașul său vine în fruntea tuturor yahooilor din ținut, tineri și bătrîni, bărbați și femele, și întreaga ceată îl murdărește din cap pînă în picioare cu excrementele lor” (p. 315‑316).

Întrerup aici parafraza swiftiană, conștient că cititorii mei sunt deja edificați de fundătura istorică în care încă ne aflăm; sunt de asemenea convins că textul meu nu va ajunge în mâinile niciunuia dintre yahooii de astăzi, care nu ar pricepe, oricum, mare lucru. (Va urma)

Eugen Munteanu este profesor emerit al Facultății de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, și cercetător la Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” din Iași; m.c. al Academiei Române, membru al Academiei Europaea

Publicitate și alte recomandări video