Labor omnia vincit

Pe universitarul clujean Adrian Papahagi îl cunoaşte foarte multă lume, dar, mă tem, nu – deocamdată, cel puţin – pentru latura cu adevărat excepţională a personalităţii sale. Şi asta nu pentru că aşa şi-a dorit el, ci pentru că aşa funcţionează dinamica lumii de azi, preponderent pe mecanismele marginale (spectaculoase însă) ale vieţii. De aceea, sunt convins, publicul autohton majoritar şi-l aminteşte pe Adrian Papahagi mai ales ca participant, la un moment dat, alături de alţi importanţi intelectuali români, la activitatea politică. Unii, poate, şi-l amintesc şi ca formator de opinie ori teoretician al conservatorismului luminat, cu o redutabilă pregătire filologic-teologică. Nu e nimic rău să ai acces la gândirea profesorului de la UBB şi pe aceste filiere, întrucât el s-a situat mereu, în respectivele posturi, de partea adevărului, excelând, prin inteligenţă şi erudiţie, atât politic, cât şi editorialistic, atunci când a fost nevoit să recurgă la armele polemicii (nu o dată, observându-i disciplina de fier şi devotamentul aproape sacrificial cu care îşi apără ideile şi principiile de furia detractorilor, l-am comparat cu un ostaş din vechile ordine monaho-cavalereşti). Totuşi, afirm aici cu tărie, oricât de carismatic ne va apărea omul Papahagi (descendent, de altfel, al unei remarcabile familii de intelectuali, cu ramificaţii în toată ţara) în apariţiile sale publice, va trebui să ştim că forţa, autenticitatea şi stabilitatea îi vin din recluziunea academică, acolo unde freamătă, neobosită, identitatea sa de temelie, cea a savantului Papahagi. Nu mă joc deloc cu termenii. Sunt prea bătrân, prea trecut prin Purgatoriul universitar, ca să nu am proprietatea lor.  În plus, mi-am pierdut, de multă vreme, abilitatea de a mă entuziasma uşor. Zic aşadar: Adrian Papahagi este un savant incontestabil, un exemplar strălucit dintr-o specie, din nefericire, pe cale de dispariţie pe mapamond.

Îmi propusesem să scriu un articol despre cele mai recente (2020-2021) volume ale profesorului, dedicate lui William Shakespeare (tomul cu prelegeri despre „piesele problemă” ale Marelui Will – numite aşa de F. S. Boas, din cauza imposibilităţii includerii lor în categoriile dramatice canonice – şi „istoriile romanţate”, intitulat Providence and Grace şi publicat de Presa Universitară Clujeană, precum şi cele trei cărţi editate de Poliromul ieşean, din seria Shakespeare interpretat de Adrian Papahagi:  Sonete şi Romeo şi Julieta, Visul unei nopţi de vară şi Cum vă place şi Titus Andronicus şi Hamlet), dar, dincolo de lipsa spaţiului tipografic, am realizat că ele surprind doar un segment din efortul cărturăresc al autorului. Shakespearologia vine, la Adrian Papahagi, ca o consecinţă a educaţiei sale de medievist familiarizat cu mentalitarul european tradiţional, de istoric al manuscriselor fundamentale din Evul Mediu, de cunoscător de greacă, latină şi engleză veche, dar şi de expert în filozofia pre-creştină şi în cea creştină care traversează şi, practic, construiesc, în jurul lor, această etapă esenţială a civilizaţiei bătrânului continent. Şcolit la Sorbona şi intrat în cercurile de specialişti de la marile universităţi ale Europei, profesorul clujean a dezvoltat, timpuriu, rigoarea studiului integral, a filologiei ca grup epistemologic şi nu numai ca domeniu fragmentat de multiple „sub-domenii” şi „specializări”. Adrian Papahagi şi-a consolidat, prin muncă academică lipsită de concesiile boemiei, o perspectivă asupra întregului, singura care reuşeşte să-l legitimeze pe savantul autentic şi singura, vai, atât de rar dobândită de slujbaşii instituţiilor universitare postmoderne. Wyrd-ul („destinul” din vechea literatură engleză) acestui (încă) tânăr intelectual a fost, se vede bine, de la început, unul singular, fără echivocuri.

Ideea predestinării mă face să menţionez (în final măcar) un detaliu al cuprinzătoarei hermeneutici shakespeariene propuse de Papahagi. Profesorul îl preia pe Hamlet, contradictoriul prinţ danez, sub semnul creştinismului, nu latent, ci manifest. Eroul lui Shakespeare „este agentul Providenţei, nu alesul ei”. Hamlet îşi acceptă, creştineşte, soarta şi se pune astfel sub Pronie, plătind, temporar, pentru greşelile sale, dar obţinând, ultimativ, salvarea sufletului în eternitate. O interpretare corectă a tragediei hamletiene! Avem, în piesă, o trimitere clară la Purgatoriul catolic (fantoma tatălui mărturiseşte că s-ar afla acolo) şi, mai mult, îl vedem pe prinţul de la Elsinore luptându-se, în idiosincraziile şi dubiile lui filozofice, cu nălucile trecutului. Suntem invitaţi deci să-i observăm încercarea disperată de a rezista presiunilor unei culturi ambigue care se pretinde creştină (în gestică şi discurs) şi care totuşi nu poate ieşi din cutuma obsoletei legi a talionului (în practică şi mentalitate). Hamlet e, în fond, un soldat vizionar care combate impardonabilele antagonisme ale istoriei. Cred că, pe undeva, Adrian Papahagi însuşi duce o asemenea nobilă luptă.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video