„Nu iese nicăieri! Să vadă și el ce fel tată are: boșorog libidinos, incapabil să facă sex!”. Certurile în fața copilului – opinia psihologului

Cu ani în urmă, pe vremea când lucram la Autoritatea Tutelară, am avut de efectuat o anchetă privind un caz de divorț care m-a tulburat profund. Era vorba despre un cuplu aflat într-un conflict aprins, care venea la fiecare întrevedere cu noi însoțit de fiul lor, un băiețel de aproximativ 8-9 ani. Deși ambii părinți se prezentau în comunitate ca persoane educate, cu statut social înalt și o imagine publică respectabilă, în sala de discuții masca lor cădea complet. Oamenii pe care eu îi văzusem adeseori pe la diferite lansări de carte sau vernisaje ca eleganți și stăpâni pe sine se transformau în fața noastră într-un spectacol dureros de reproșuri, injurii, vulgaritate și acuzații dintre cele mai hilare. Nu o dată, discuțiile degenerau în scene greu de suportat chiar și pentru un adult, un profesionist, darămite pentru un copil. „Nu iese nicăieri! Să vadă și el ce fel de tată are! Un boșorog libidinos, incapabil să mai facă sex!”, se rățoia mama la noi, ținându-l strâns pe băiețel lângă ea, atunci când invitam copilul să iasă pe hol pentru a nu asista la astfel de discuții. „Ba să afle adevărul despre tine, vagaboando, tu nu ești femeie ca toate femeile, ești o…”, răspundea tatăl, înfuriat. Și apoi, se derulau acuzele privind aventurile amoroase pe care și le puneau unul în cârca celuilalt, cu nume, prenume, date, unde, cum și când, detalii pe care noi nu le ceream, dar se doreau insistent a fi spuse de cei doi doar pentru a se umili reciproc în public. În spatele ușii, unde reușeam cu greu să-l plasăm, departe de scandal, micuțul asculta în tăcere, privind în gol, în timp ce din birou se mai auzeau frânturi de cuvinte dure, reproșuri și plânsetele isterice ale mamei. Era limpede că acel copil era prins între doi adulți care își foloseau ura unul împotriva celuilalt fără să mai țină cont de el. Deși reușeam, pentru câteva clipe, să-l ferim de spectacolul rușinos și vulgar al unor personaje cu pretenții de vedete de Bahlui, dar cu carențe majore în educație, știam cu toții că acasă lucrurile continuau. Scandalurile nu se opreau la ieșirea din instituție. Cel mic trăia zilnic într-un mediu de tensiune și ostilitate, martor la un război care nu era al lui. Acea experiență mi-a rămas întipărită în minte ca un exemplu dureros al modului în care ura dintre părinți poate răni profund un copil, chiar și atunci când aceștia nu-și dau seama cât de adâncă este rana pe care o provoacă.

Uneori, sunt întrebată de unii părinți dacă este potrivit să se certe ori să își rezolve neînțelegerile în prezența copiilor. Este o întrebare complexă, care merită analizată mai atent. De obicei, ne comportăm, mai ales când ne certăm, diferit în preajma copiilor față de cum o facem atunci când nu sunt prin preajmă. Acest lucru este de înțeles, deoarece nu suntem perfecți, iar ei încă învață despre viață și lume. Și vrem cu adevărat să-i protejăm de laturile întunecate ale acestora. Nu folosim cuvinte dure, jignitoare și nu discutăm subiecte tabu în prezența lor. Cu toate acestea, nu există un consens cu privire la ce este mai bine ca copiii să nu știe. Fiecare familie are propriile neînțelegeri, e ceva firesc, problema nu constă adesea în ceea ce discută părinții, ci în modul în care o fac.

Pentru început, să clarificăm ce înțelegem prin „ceartă”. În acest context, termenul se referă la o gamă variată de comportamente între parteneri. Nu vorbim aici despre situațiile distructive, ci doar despre acelea care pot fi considerate sănătoase. O ceartă constructivă reprezintă o discuție prin care partenerii, părinții copilului, încearcă să lămurească o neînțelegere. Fiecare își exprimă punctul de vedere, își ascultă partenerul și caută o soluție care să fie acceptabilă pentru amândoi. Cam acesta este tipul de ceartă ideal.

Nu putem evita conflictele sau confruntările în fața copiilor, să fim realiști. Dar, să ne imaginăm scena din perspectiva copilului: vă certați într-o cameră separată, copilul simte tensiunea, iar voi, după o vreme, ieșiți furioși din cameră. Copilul, care are o imaginație bogată, începe să-și imagineze ce s-a întâmplat. De obicei, își imaginează cele mai grave scenarii posibile. De exemplu, copilul știe că părinții prietenului lui s-au certat și ei, iar acum tatăl prietenului nu mai locuiește în acea casă a prietenului său, are o altă soție, va începe să-și imagineze exact asta. De asemenea, copilul poate crede că părinții se ceartă din cauza lui și se poate învinovăți, deși conflictul poate fi despre ceva complet diferit. Și această situație este semnificativ mai rea decât atunci când părinții se ceartă în fața copiilor, de exemplu, că nu sunt hotărâți la ce hotel să meargă în vacanță sau ce dulap să cumpere pentru bucătărie sau la ce școală să-l înscrie pe micuț.

Considerăm că, în forma descrisă anterior, o ceartă poate fi acceptabilă într-o familie, e o ceartă la care poate participa orice copil. Ce poate învăța un copil dintr-o astfel de situație, de ceartă „ideală”? În primul rând, el poate dobândi experiență în modul de a gestiona conflictele și de a restabili echilibrul într-o relație. Prin observarea părinților, copilul învață cum să-și exprime opiniile, să își apere punctul de vedere și să-și definească limitele. Cel mai important, vede cum se poate ajunge la o soluție care să mulțumească ambele părți. De asemenea, copilul înțelege că este firesc ca părinții să aibă momente de neînțelegere, să se supere unul pe altul sau să aibă opinii diferite, fără ca acest lucru să le afecteze relația de durată. Astfel, copilul are ocazia să observe o gamă variată de emoții și reacții umane, de la furie la calm, de la tensiune la împăcare, și să înțeleagă că toate acestea fac parte din viața de zi cu zi. Totuși, rămâne de discutat dacă există într-adevăr doar avantaje pentru copilul care asistă la o ceartă între părinți.

Atunci când părinții ridică tonul sau își rezolvă neînțelegerile într-un mod tensionat, agresiv, acest lucru îi poate speria profund pe copii, indiferent de vârsta lor. În astfel de momente, uneori fără să-și dea seama, părinții pot încerca să atragă copilul de partea lor, iar alteori copilul însuși intervine, luând apărarea unuia dintre ei. Acest tip de situație este de evitat, deoarece duce la ceea ce se numește „triunghiul lui Karpman” – un model de relaționare nesănătos în familie, despre care noi am mai menționat și în alte articole. Mai mult, copilul poate ajunge să creadă că el este cauza conflictului dintre părinți, asumându-și o vină care nu îi aparține. Astfel de experiențe pot avea un impact emoțional puternic și pot lăsa urme de durată în viața lui ca adult. Pentru a învăța cum să te cerți în fața copiilor, poți accepta permisibilitatea certurilor conjugale și poți fi deschis cu copiii tăi în legătură cu faptul că uneori nu sunteți de acord și vă certați. De asemenea, poți încerca să folosești un limbaj mai adecvat și să eviți țipetele, înjurăturile și aruncarea cu obiecte prin casă. Iar acest lucru e dificil de gestionat dacă pui pe primul loc „dreptatea” ta și nu interesul copilului. În multe familii, dreptatea unui partener este mai presus de emoția și efectul pe care îl poate avea această emoție în viața celui mic. De asemenea, nu ar trebui să-ți implici copilul într-o ceartă, să-l forțezi să aleagă o tabără sau să-l întrebi pe cine iubește mai mult sau cu cine este de acord. Copilul își iubește ambii părinți, îi va fi dificil să facă o alegere, iar dacă o va face se va simți vinovat ulterior pentru alegerea făcută. În inima lui nu își va ierta asta niciodată.

Copiii expuși frecvent la conflicte de natură distructivă, în care predomină amenințările, violența fizică, limbajul vulgar sau comportamentele teatrale menite să intimideze, dezvoltă adesea tulburări emoționale semnificative. Ei pot deveni anxioși, retrași, deprimați sau, dimpotrivă, pot manifesta reacții de furie și comportamente agresive, imitând modelele parentale pe care le observă zilnic. În perioada adolescentină, aceștia pot ajunge să consume droguri sau alcool. Lovesc colegii, îi agresează verbal. Din perspectivă psihologică, mediul familial tensionat generează o stare de insecuritate emoțională. Copilul nu mai percepe casa și familia ca pe un loc sigur, ci ca pe un spațiu imprevizibil, unde orice cuvânt poate declanșa un balamuc. Acest climat îl obligă să fie mereu în gardă, crescând nivelul de hipervigilență și activând mecanismele de stres cronic. În timp, sistemul nervos al copilului se obișnuiește cu tensiunea, ceea ce poate duce la tulburări de somn, dificultăți de concentrare și o capacitate redusă de reglare emoțională. Unii copii somatizează: prezintă dificultăți de respirație, greață, dureri de stomac, mâncat compulsiv sau lipsa poftei de mâncare, enuresis (udarea patului), ticuri nervoase: clipit des, rosul unghiilor, bâlbâială. Mai mult, copilul își formează scheme cognitive disfuncționale despre relații, poate ajunge să creadă că iubirea implică suferință, că apropierea duce inevitabil la conflict sau că pentru a fi ascultat de cineva, pentru a-ți expune o părere, trebuie să țipi și să arunci cu oalele prin casă. Aceste tipare se pot reactiva mai târziu, în relațiile de cuplu sau în interacțiunile sociale, perpetuând ciclul de suferință.

De asemenea, așa cum am spus, sentimentul de vinovăție este frecvent: copilul tinde să creadă că el este cauza certurilor, mai ales când părinții îl menționează în timpul disputelor la care el asistă „Din cauza ta ne certăm!”, „Trebuie să-l suport pe taică-tău din cauza ta!”, „Dacă nu erai tu, plecam de mult de acasă!”, „Trebuie să sufăr pentru că te am pe tine, de dragul tău stau cu maică-ta, să știi asta!”. Această credință distorsionată afectează imaginea de sine și poate duce la o stimă de sine scăzută și la dificultăți de afirmare personală. Sunt părinți care merg mai departe și spun copiilor ceea ce nu e copilăresc și nu pot înțelege: „Taică-tău are pe alta!”, „Maica-ta mă trădează cu alt bărbat, care poate îți va fi tată în curând!”. Recent, am întâlnit un caz în care fetiței de 10 ani i s-au transmis de către tată înregistrări cu actuala soție în imagini indecente pentru ca aceasta să i le arate mamei sale, fostei soții a bărbatului… O barbarie.

Dacă te-ai certat crunt cu partenerul în fața copilului tău și apoi te-ai împăcat în afara prezenței lui, are nevoie de o explicație. Nu poate sări peste moment, așa, pur și simplu, el suferă, el își face griji, el nu mai poate fi atent la școală. Nu poate să te vadă alergând după partener cu tigaia, blestemându-l, înjurându-l, și apoi, a doua zi, mergând cu el la film ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. De aceea este esențial să explici cum ai reușit să rezolvi conflictul. Poate că, explicându-i, realizezi în ce situație l-ai putut pune și n-ai să mai repeți asemenea acte în fața lui. Da, discuțiile dure în fața copiilor, limbajul violent și obscen, reproșurile nejustificate, acuzele jignitoare, crizele de isterie și atitudinile agresive sunt interzise, un copil nu are ce căuta într-un asemenea balamuc, dar cearta „ideală”, cea la care apelăm toți pentru a lămuri o situație, a găsi o soluție împreună, a rezolva o problemă care se abate asupra familiei, sunt permise. De multe ori, copiii care asistă la astfel de certuri „constructive” vin, ei înșiși, cu soluții dintre cele mai bune. La urma urmei, conflictele, mai ales când avem opinii, dorințe, așteptări diferite de ale partenerului, fac parte din relații și sunt o parte integrantă a experienței de viață a unui copil. Ceartă-te, dar amintește-ți că alături este un copil. El are nevoie de un model, nu de o traumă.

Cristina Danilov este psiholog și scriitor

Publicitate și alte recomandări video