Laolaltă

Țin minte că aveam vreo nouă ani când am citit prima dată Shōgun – din simplul motiv că ai mei mi-au spus că nu am voie, pentru că e o carte pentru adulți, nu pentru copii. Ei bine, de atunci am rămas cu o fascinație pentru cultura japoneză și pentru codificările culturale în sine. O fascinație pe care am cultivat-o de altfel de-a lungul anilor, de era să risc să învăț kanji de-a binelea de unul singur – să se bage de seamă, aici vorbim de anii ’90, când încă îmi mai permiteam să fiu copil și nu ajunsesem să mă tem de cărți voluminoase (apropo de asta, nu înțeleg de mult timp de ce astăzi mulți autori scriu niște tomuri care fac, numai cât te uiți la ele, să te doară spatele, de la 500 de pagini în sus. În fine, sunt multe lucruri pe care nu le înțeleg, sunt primul care să recunoască asta).

Dar, ca să revin, legat de fascinația față de civilizația japoneză, de-a lungul timpului, firesc, am tot căutat să citesc și să înțeleg cum funcționează o societate, o familie, o minte din acel Orient Extrem care este mai mult o plăsmuire a propriei minți decât o realitate în sine. Fantasma ficționalității firești a fiecărei firi este, la rândul ei, un univers complicat. Evident, una este ceea ce ne trece prin cap și cu totul altceva realitatea. Dar să trecem peste ce înseamnă realitatea, până la urmă (refuz să mă raportez la Fichte în direcția asta și la idealismul romantic). Însă, trecând peste sakura sau grădinile de pietriș sau ceremonia ceaiului (sadō sau calea ceaiului), ajungi și la alte neobișnuiri într-un cotidian al gândirii altfel.

Jos ezoterismele din viața publică!

Spre exemplu, un obicei ce se numără printre preferatele mele este kintsukuroi (sau kintsugi), o frumusețe atât de delicată încât îmi vine greu și să vorbesc despre ea, o unealtă în reactualizarea trecutului, dacă binevoiți. Este vorba despre refacerea unui obiect, de obicei ceramic, care, în virtutea gravității, s-a spart. În mod evident, vorbim despre un obiect de care ni se leagă niște amintiri, de niște stări, de o nostalgie pe care poate nici nu mai știm că ne-a stăpânit. Iar kintsugi presupune o rememorare, cea care ne face să-i actualizăm starea. Îl refacem să fie laolaltă, dar nu oricum. Ci prin a îl face și mai frumos, și mai rezistent. Aici, cred eu, frumusețea este cea care primează: se ia obiectul, se lipește la loc, iar crăpăturile (care, evident, rămân vizibile), se acoperă cu aur. Rănile sunt cele care ne unesc, cicatrici ce dau seama de evoluție, de experiență, de trecut, de viață.

Din același ciclu, am învățat un termen, kaizen. Despre ce este vorba? Adeseori ni (mi) se întâmplă ca vastitatea unui proiect la care ne-am înhămat să creeze frici. Da, da, înhămat, asemenea unui cal care trage după el o căruță mai plină decât și-ar dori. Și tocmai asta sperie: greutatea totalului. Iar această parte a gândirii japoneze de aici își trage importanța: ne permite să terminăm un proiect asumat. Indiferent că este vorba de pregătirea unui examen, de construirea unei case, de mutatul dintr-o casă în alta, este același mecanism care ne face să mergem mai departe: kaizen.

Să ne înțelegem, kaizen nu face parte din categoria misteriilor lui Mithra, nu este un secret ezoteric, nici nu a fost descoperit printre fragmentele manuscriselor de la Marea Moartă. Ba chiar, cumva, dimpotrivă: este legat de Toyota (nu, acesta nu este un articol publicitar) și, mai mult decât atât, are numai vreun secol vechime. Dacă ar fi să-i dăm un nume în limba română, ar fi aproximativ „filosofia de afaceri a îmbunătățirii continue”. Acum înțelegeți de ce am preferat să folosesc termenul nipon. Compania a prosperat alegând să treacă peste părțile dificile și adaptându-se din mers. Îmbunătățire continuă. Ceea ce îmi doresc pentru fiecare dintre noi în parte și tuturor laolaltă.

Pe scurt, este vorba despre un obicei nesuferit pe care îl au frații noștri de la vreo 13.000 de kilometri de a se ocupa de îmbunătățirea graduală, dar continuă. În tot ceea ce fac. Să spunem altfel: toți suntem de acord că putem să ne îmbunătățim (fie că e vorba de relații personale, fie că ne gândim la relații de muncă, ba chiar fie și când ne gândim la noi față de propria persoană). Dar – atenție, și aici intervine kaizen – cel mai bine o putem face dacă apelăm la pași mici. Nu salturi, pentru că nu suntem greieri. Ci pași.

Să renunțăm la ablutofobie

Trăim într-o vreme a vitezei, una care ne permite mai mult timp să ne certăm decât să facem realmente ceva. Asta și pentru că avem temeri în a face ceva. Mai ales când gândim la un nivel general. Ne sperie, spre exemplu, simplul gând de a spune că „azi voi face curățenie generală în casă”. Și atunci preferăm să ieșim la o cafea și să facem gurățenie, nu curățenie. Dar, dacă abordăm altfel lucrurile, mai spre kaizen, ne putem spune că azi voi face curățenie în baie. Sau la teama de igienă – de aici ablutofobia. Cu toții suntem datori cu o igienizare proprie, dar și colectivă. Iar atunci vom vedea altfel lucrurile. Pentru că, adevărul fie spus, trăim în vremea recompensei imediate: ai făcut, ai primit – deja ai și uitat ce s-a întâmplat, ai fugit după următoarea recompensă. Ideea de a avea un plan à la longue ne este tot mai străină, îndeosebi când este vorba de propria persoană. Mai mult, poate cu atât mai mult, când este vorba despre comunitatea noastră.

Și poate că ar fi cazul să luăm lucrurile mai încet. Kaizen înseamnă, până la urmă, îmbunătățirile pe care le facem încet, dar cu direcție. Adesea (și asta sperie din nou) pot părea atât de minuscule, încât nici nu le găsești rostul – cui îi pasă, ce e prostia asta, de ce să fac așa ceva care nu are nici un impact. Dar de câte picături are nevoie Marea Neagră să fie nu neagră, ci mare?

O mică schimbare zilnică va face ca fiecare zi să fie mai bună, fiecare săptămână să fie mai bună. Fiecare pas te duce către vârful muntelui. Iar când ai urcat luni, ba chiar ani întregi și te uiți în urmă, abia de acolo vezi că fiecare a contat.

Și iată o introducere foarte lungă pentru o concluzie foarte scurtă: avem un președinte care are o menire, anume să adune laolaltă societatea asta a noastră atât de divizată și de rănită. Pentru că nu este vorba despre ură, ci de frustrări și frici, de toate părțile. De asta avem nevoie de kaizen. Vreau să ne vedem cu toții laolaltă. Pentru că ne putem vindeca rănile, rămânând cu cicatrici. Cicatrici care să ne facă să nu uităm trecutul. Ne putem accepta imperfecțiunile, rămânând laolaltă.

 

Radu Cucuteanu este istoric, redactor de carte și traducător, angajat în prezent al Editurii Junimea

Publicitate și alte recomandări video