Lecțiile istoriei: Sarkozy și Gaddafi

Fostul președinte francez Nicolas Sarkozy, condamnat să execute o pedeapsă de 5 ani de închisoare pentru faptul că „a conspirat să obțină fonduri din Libia în perioada campaniei sale electorală din 2007”, a fost eliberat, zilele trecute, din detenție la intervenția Curții de Apel din Paris, având interdicția de a intra în contact cu martorii și coinculpații din acest proces.

Eliberarea lui Sarkozy a fost precedată de o largă campanie mediatică, precum și de, conform relatărilor apărute în presă franceză, o largă susținere publică. Zilnic, pe adresa penitenciarului unde fusese încarcerat pentru o scurtă perioadă de circa 20 de zile Sarkozy, soseau sute sau chiar mii de scrisori de compasiune și de încurajare. Oare cine le trimitea? Cine era interesat să stârnească o astfel de furtună? E greu să credem că avalanșa de scrisori era un fenomen spontan. Cred că la baza fenomenului au stat anumite forțe, bine camuflate, ce au acționat din umbră, provocând o unde de șoc, ce s-a răspândit rapid, prin mediatizare, în opinia publică. Odată declanșat fenomenul de empatie în rândul masei, prin intermediul unui diapazon invizibil, uns cu toate alifiile, lucrurile au mers aproape de la sine. S-a produs ceea ce numește Le Bon fenomenul de contaminare. Scrisorile se scriau cu o lejeritate și o constantă greu de imaginat. Desigur, pentru a impulsiona această avalanșă să nu se oprească brusc, grupul de manipulatori nu a stat cu mâinile în sân… Cutiile poștale ale penitenciarului unde fusese închis Sarkozy au devenit neîncăpătoare. Timp de două săptămâni centrul de detenție parizian a fost asaltat de scrisori de atașament și de recunoștință față de președintele ce stătea după gratii. Potrivit presei, epistolele soseau atât din Franța, cât și din străinătate. Erau mesaje de încurajare, dar și rugăciuni, mulțumiri și cuvinte de compasiune de genul: „Rezistă, mă rog pentru tine”, „Rămâi puternic, nu ești singur”, „Dumnezeu să te aibă în pază” etc., etc. Avalanșa de mesaje de susținere pentru Sarkozy a fost atât de mare încât funcționarul poștal, responsabil cu sortarea corespondenței la închisoare, abia reușea să o livreze în celula fostului președinte. Sarkozy era copleșit de atenție. Scrisorile ocupau deja o jumătate din habitat. Dacă detenția s-ar fi prelungit și fostul președinte nu ar fi renunțat la ele, coletele l-ar fi sufocat. Noroc însă de instanță, care l-a pus în libertate temporară, plasându-l sub supraveghere judiciară în așteptarea judecării apelului, scurtând acest calvar.

Ieșind pe porțile închisorii, Sarkozy a spus: „Sunt francez. Îmi iubesc țara. Lupt pentru ca adevărul să învingă. Mă voi supune tuturor obligațiilor care îmi sunt impuse, așa cum am făcut mereu”. Inclusiv în campania electorală din 2007, nu-i așa? Întrebat fiind cum a fost viața după gratii, fostul președinte a spus: „A fost dificil. Cu adevărat dificil, așa cum trebuie să fie pentru fiecare deținut.” „Închisoarea te secătuiește”, a mai adăugat el. Fostul președinte a fost încarcerat într-o o celulă în așa-numita „aripă VIP” a complexului penitenciar La Santé, rezervată prizonierilor considerați a fi în pericol alături de ceilalți deținuți, de obicei din cauza temerilor pentru siguranța lor. Prin urmare, condițiile sale de detenție au fost speciale, mult diferite de a celorlalți deținuți. Totuși, se pare că președintele își lua masa alături de ceilalți deținuți, de aceea mânca numai iaurt, din teamă ca deținuții să nu-i scumpe în mâncare. Ciudată precauție. Oare deținuții îl urau? Nu s-a găsit niciunul să-i scrie scrisori și să-i deplângă soarta? Se pare că nu. Căci scrisorile, conform informațiilor, veneau doar din afara zidurilor închisorii. Nu are rost să insistăm asupra acestor lucruri, ele sunt, dacă ne aplecăm mai mult asupra lor, nesemnificative.

În fine, în celula sa specială, Sarkozy nu a scris, cum au făcut-o deținuții clasei noastre politice, pentru a-și scurta pedeapsa, ci a citit câteva cărți, printre care: „Contele de Monte Cristo” și o biografie a lui Iisus Hristos. Deși are o origine etnică destul de complicată, tatăl său fiind maghiar (unii afirmă că la origini neamul său s-ar trage dintr-un trib de romi maghiarizați – sunt, probabil, simple speculații, căci unul din strămoșii săi a fost înnobilat de împăratul Austriei pentru fapte de vitejie), iar mama sa cu origini mixte, atât grecești, cât și evreiești (sefarde), Sarkozy a adoptat religia catolică. Nu știm însă cât de religios era Sarkozy înainte de detenție, dar închisoarea, pare-se, i-a trezit interesul față de Iisus și patimile sale. Te pomenești că în scurta sa detenție, Sarkozy s-a crezut și el un fel de Mesia, pe care procurorii și judecătorii l-au împins, nedrept, să-și ispășească păcatele ne-făptuite după gratii?

Precizăm că, totuși, în campania sa electorală, Sarkozy a beneficiat, într-adevăr, de sprijinul financiar și logistic al lui Gaddafi, care vizitase capitala Franței în 2007, cu patru ani înainte de mazilirea sa, instalându-și un cort de beduin în grădina luxosului hotel Marigny din Paris, situat în apropierea Palatului Elysee.

Spre surprinderea opiniei publice, Gaddafi a refuzat să locuiască în hotel, pe motiv că habitatul de acolo era prea luxos pentru el și nu se încadra principiilor sale de viață și a respectului pe care-l avea față de strămoșii săi obișnuiți să trăiască sub cerul liber în deșert. Muammar Gaddafi a stat șase zile la Paris și s-a întâlnit, în acest timp, de două ori cu președintele Sarkozy la Palatul Elysee, unde au fost semnate, conform informațiilor oferite de fiul lui Gaddafi, contracte pentru achiziționare unui lot de avioane Airbus, dar și pentru achiziționarea unui reactor nuclear și a diverse echipamente militare. Vizita lui Gaddafi a intervenit la scurt timp după ce președintele Sarkozy a efectuat o vizită oficială în Libia, când a fost semnat un acord de vânzare de arme către Tripoli, în valoare de peste 400 milioane de dolari, într-un moment în care Occidentul pusese anumite restricții liderului libian.

Aceste întâlniri „prietenești” și sprijinul din umbra acordat de Gaddafi campaniei prezidențiale a lui Sarkozy au avut urmări neașteptate. După ce a câștigat alegerile, Sarkozy i-a întors încet-încet spatele, distanțându-se de Gaddafi, pentru ca apoi, în 2011, în timpul războiului purtat de NATO împotriva Libiei, Franța să fie țara cea mai vocală care nu numai că a condamnat dictatura lui Gaddafi, ci și prima țară care a bombardat Libia. Iată cum se răsplătește, în lumea politică, un act prietenesc de binefacere. Gaddafi l-a sprijinit în campanie electorală, iar Sarkozy a fost printre primii lideri occidentali care au sărit la gâtlejul dictatorului libian, probabil ca să șteargă toate suspiciunile.

Atitudinea lui Sarkozy a fost una radicalâ, cerând imperios suspendarea tuturor legăturilor comerciale, economice şi financiare ale Europei cu Libia „până la noi ordine”; cu precizarea că vor exista și consecințe. Prin urmare, cuvântul consecințe, pe care l-a folosit până la abuz președintele Biden, are rădăcini istorice mai vechi, fiind folosit ca un element de presiune și pe vremea Primăverilor arabe. Tot atunci europenii au luat ca primă măsură represivă și înghețarea conturilor lui Gaddafi şi a conturilor oamenilor aflați din anturajul său. Ceva din această istorie pare că se repetă și astăzi, vorba poetului: alți actori, aceeași scenă. Pornind de aici, mă gândesc, că dacă va fi înfrânt, Putin va avea același sfârșit ca și Gaddafi. Probabil că acesta e planul occidental, dar Rusia fiind o putere nucleară, planul de capturare a lui Putin e ceva mai greu de înfăptuit.

Gândindu-ne la protestele declanșate în stradă, în Libia, din 2011 și la căderea lui Gaddafi, tindem să comparăm regimul și sfârșitul lui Muammar cu cel al lui Nicolae Ceaușescu. La o privire superficială, par să existe multe similitudini între dictatorul de la Tripoli și cel de la București. Colonelul Gaddafi a fost prieten cu Ceaușescu și a vizitat România de două ori, în 1981 și în 1983. Când venea în România, Gaddafi era primit ca un sultan. Se organizau în cinstea lui partide fastuoase de vânătoare. Gaddafi avea o charismă care îi lipsea lui Ceaușescu. Era cult, fascinant, exercitând o putere de seducție considerabilă. Pentru petrolul libian, Ceaușescu i-a făcut multe favoruri și l-a curtat, oferindu-i sprijin într-un moment în care liderii occidentali începeau să-i întoarcă spatele. Regimul Ceaușescu a căzut în 1989, în urma unei revolte populare, regimul Gaddafi după mai bine de un deceniu, în 2011, în timpul unei alte revolte populare, una din acele Primăveri arabe ce au zguduit lumea islamică din Orientul Mijlociu și Nordul Africii. Sfârșitul lui a fost crunt. Gaddafi a fost capturat, scos dintr-o conductă de beton, bătut, călcat în picioare și, din câte se spune, sodomizat, așa cum obișnuia și el să-și trateze dușmanii. Asupra morții lui există mai multe versiuni contradictorii. Se pare că a fost eliminat de camarila sa, care, ucigându-l, i-a scurtat calvarul și umilința de a cădeau viu în mâinile dușmanilor. Visul său era să devină un fel de Che Guevara al timpului său, un liderul ideologic, poate și militar, al națiunilor arabe. Profilul său psihologic îl apropie însă mai mult de Rasputin, decât de Guevara. Ce deosebire dintre el și Ceaușescu. Pe lângă Gaddafi, Ceaușescu pare un personaj șters. Un dictator anost, contrafăcut. Și, cu toate astea, în ciuda acestor deosebiri, sunt lucruri care-i apropie. Inclusiv sfârșitul. Ceaușescu a murit în urma unei revolte populare, la care au participat și forțe obscure. Gaddafi în timpul unui conflict armat, al războiului civil, izbucnit în urma protestelor inspirate de Primăverile arabe. Ajungând aici, un lucru nu e clar. Dacă în România protestele în stradă au izbucnit spontan, desigur, cu sprijinul securității, nu a fost nevoie decât de o scânteie ca revolta să se întindă în toată țara, ținută ani în șir în frig și foamete, nu același lucru s-a întâmplat în Libia. Spre deosebire de Ceaușescu care și-a înfometat poporul, Muammar Gaddafi a făcut din Libia o națiune prosperă. În ciuda derapajelor sale, el a iubit poporul, ca pe o familie a sa. În timpul dictaturii sale, resursele Libiei erau considerate ca aparținând întregului popor, indiferent de statutul social… De aceea de pe urma extracțiilor de petrol și minereuri, fiecare libian își avea parte sa de profit. Conform datelor publicate de profesorul Ion Coja într-un articol memorabil, la sfârșitul epocii lui Gaddafi, „Libia nu avea nici o datorie externă, iar prețul petrolului era unul modic, de 0,145 $ litrul… Sănătatea și învățământul erau gratuite. Tinerii căsătoriți primeau un sprijin nerambursabil de la stat de 64.000$, ca să-și cumpere o locuință. Fiecare familie libiană avea propria sa casă. Pentru fiecare membru, familia libiană primea anual subvenții de 1.000$. Pentru fiecare copil nou-născut, familia mai primea 7.000$, ajutor material. Ajutorul de șomaj era de 730$ lunar. Orice tânăr libian, dacă era admis la oricare facultate din lume, primea 2.500 euro de la stat plus bani de întreținere, și un automobil. Salariul unei asistente medicale era de minim 1.000$.
Automobilele în ţară erau vândute numai la preţ de fabrică. La deschiderea unei afaceri, Jamahiriya Libiană oferea un ajutor material de 20.000$, într-o singură tranşă. În toată ţara era dezvoltată o reţea de magazine pentru familiile cu mulți copii, în care alimentele de bază erau vândute la un preţ simbolic. Pentru vânzarea produselor alimentare cu termenul expirat amenzile erau astronomice. Falsificarea preparatelor medicale era pedepsită cu moartea. În acest paradis funciar din lumea arabică, vânzarea şi consumul de alcool erau interzise prin lege. Trebuie să luăm în calcul faptul că la scurt timp după venirea la putere a lui Gaddafi, din Libia au fost alungate marile corporații. Tot după preluarea puterii de către Gaddafi, negrii din sudul țării au primit drepturi cetățenești. În 40 de ani de dictatură, populația ţării a crescut de trei ori, iar mortalitatea infantilă s-a micșorat de nouă ori, iar speranța de viață ajungând de la 51,5 la 74,5 ani.” Gestul însă care l-a făcut indezirabil pe Gaddafi în fața liderilor lumii civilizate a fost faptul că dictatorul libian a luat decizia de a scoate Libia din sistemul bancar mondial, antrenând și alte 12 țări arabe care erau gata să-i urmeze exemplul.

Aproape inexplicabil e faptul că având asemenea facilități și asemenea venituri (calculați dolarul la cursul valutar din anul 2011), populația Libiei a ieșit în stradă ca să pună capăt regimului lui Gaddafi. Păi, dacă în România ar fi existat un sfert din facilitățile oferite populației de regimul libian, în vecii vecilor n-ar fi apărut nici un fel de revoluție. Cine a stârnit populația din Libia, ce forțe au lucrat pentru izbucnirea revoltei și apoi a războiului civil?

Sigur, ca orice dictator, Gaddafi are o latură întunecată. Felul cum și-a reprimat adversarii e condamnabil. Gaddafi a creat o ideologie politică ca fundament al Revoluției Populare. În 1977 a desființat republica și a instaurat Marea Jamahiriya (domnie a maselor) Arabă Socialistă.

Un element straniu, aproape de neînțeles în cadrul acestor Primăveri Arabe a fost prezența feminină masivă la proteste. Au ieșit în stradă, inclusiv în Libia, femei din diferite clase sociale. Mentalitatea și religia nu au putut împiedica femeile să iasă la revolte. Erau pe baricade. Repetând sloganuri revoluționare alături de bărbații lor. Prin ce resorturi nevăzute au fost mobilizate? Una dintre ele, pentru activitatea sa militantă, a fost încununată cu Premiul Nobel pentru Pace, râvnit de Trump. A fost ceva spontan, sau totul e rodul unor formidabile manipulării?

Ultimele cuvinte pe care le-a rostit Gaddafi, repet – există mai multe versiuni legate de sfârșitul său – au fost: „Ce v-am făcut eu vouă?”. Și: „Știți diferența dintre bine si rău?”

În perioada lui Gaddafi, Libia era o țară înfloritoare. Iar nivelul de trai aproape sfidător. Azi, Lidia se scufundă în sărăcie și haos. Eliminarea dictatorului nu a dus prosperitate, ci a destabilizat zona. În urma lui Gaddafi au rămas câteva proiecte, dintre care unul este cu adevărat fabulos. E vorba de proiectul Marele Râu Artificial, creat pentru a realiza o rețea de resurse de apă, menită să acopere Libia, Egiptul, Sudanul și Ciadul. Lucrările acestui proiect gigant au fost demarate în 1984, și terminate în 1996.

Să ne întoarcem însă la Sarkozy: faptul că fostul președinte al Franței a ajuns în închisoare după 14 ani de la moartea lui Gaddafi nu e chiar întâmplător. În istorie, lipsa de scrupule se plătește. Când nu te aștepți ies la suprafață lucruri pe care le crezi îngropate. Sarkozy spune că a suferit mult după gratii. Și a făcut penitență. Dar oare în toată „pocăința” a existat o clipă când i-a apărut în față imaginea contorsionată de durere a lui Gaddafi, cel care l-a ajutat în campania sa electorală din 2007? Sau suferință sa ține mai mult de o retorică goală, menită să impresioneze opinia publică și judecătorii

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video