Un tânăr de 23 de ani din SUA, Peter McIndoe, a demonstrat că orice teorie absurdă poate găsi adepţi. O poveste în care păsările nu sunt, de fapt, păsări, ci drone-spion a transformat o glumă într-un adevărat experiment social. Povestea lansată de McIndoe vine să spună că la mijlocul secolului XX guvernul mondial ar fi ucis toate păsările şi le-a înlocuit cu drone-spion pentru a supraveghea populaţia. Membri mişcării intitulată „Birds aren’t real” (Păsările nu sunt reale) spun că teoria nu reprezintă o ameninţare pentru societate ca multe alte teorii ale conspiraţiei şi că scopul acesteia e, de fapt, să împiedice tinerii să se lase seduşi de teoriile absurde conspirative.

Povestea cu păsările-drone îmi aminteşte de unul dintre cele câîteva cazuri patologice descrise de medicul psihiatru Mihai Şelaru într-una din lucrările sale, în care un cetăţean avea convingerea fermă că vecinul său îl spionează folosindu-se de un stol de vrăbiuţe pe care i le trimitea, în fiecare dimineaţă, la fereastră. Vrăbiuţele-spion aveau să urmărească toate activităţile cetăţeanului, raportând ulterior vecinului, într-un limbaj codificat, tot ceea ce făcuse omul în cauză întreaga zi. Spionat zilnic, de dimineaţă până seară, uneori şi noaptea, în timpul somnului, de vrăbiuţele ciudate aciuiate pe pervaz, omul nu a găsit înţelegere şi sprijin din partea autorităţilor, colegilor şi rudelor pentru a scăpa de ele, pentru că aceştia s-ar fi aflat, la rândul lor, în cârdăşie cu păsăretul vecinului. Să se fi inspirat McIndoe din cazul clinic descris de medicul Şelaru? Nu putem şti, însă e cert că, deşi poveştile par să semene între ele, există o diferenţă între conspiraţionişti şi diagnosticaţii cu tulburarea de tip paranoid (paranoia), ca în cazul prezentat de medicul psihiatru ieşean.

Creierul uman a evoluat astfel încât fiinţa umană să poată supravieţui. Pe durata ultimelor câteva milioane de ani, strămoşii noştri au avut un scop precis, acela de a rămâne în viaţă pentru perpetuarea speciei făcând faţă intemperiilor. Mijloacele de supravieţuire au fost diverse şi exprimate în multe moduri, şi ne putem opri la un exemplu simplu, de pildă modul în care oamenii au privit o creangă sau un tufiş care se mişcă. Pe unii dintre strămoşii noştri foşnetul nu i-a îngrijorat crezând că este doar vântul, dar alţii au fost prevăzători, suspectând că dincolo de tufiş se află un leu, un şarpe sau un rival, astfel că fugeau să se ascundă în cel mai apropiat şi înalt copac.

De-a lungul timpului, nonşalanţii s-au înşelat, unii sfârşind ca pradă leilor destul de des astfel că, în final, au reuşit să supravieţuiască mulţi dintre cei ce aveau tendinţa de a fi prevăzători. Ei au perpetuat specia, evoluţia umană ne-a arătat că e benefic să fii de partea prevăzătorilor.

Existăm astăzi, ca specie, în mare parte datorită faptului că mintea noastră are capacitatea de a face conexiuni între evenimente aleatorii, creând permanent modele, în cazul de faţă un model care sugerează existenţa unei ameninţări, ce poate fi reală sau nu. Ca urmare, ne temem de întuneric, deşi mai mult ca sigur nu găsim dincolo de el fantoma; tunetul, chiar dacă nu e o ameninţare reală, ne face să ne ascundem, observăm ameninţarea conspiraţiilor maliţioase în ciuda posibilităţilor mici ale existenţei acestora. Şi da, nu suntem defecţi, din contră, creierul nostru funcţionează corect, funcţionează conform modului în care el însuşi a evoluat de-a lungul istoriei.

Dar de ce nu mai credem astăzi toţi în teoriile conspiraţiei? Pe de o parte, am evoluat şi avem astăzi intelect şi suficientă experienţă a vieţii încât să fim capabili să analizăm corect faptele şi să le încadrăm după tiparul în care am învăţat că funcţionează, de fapt, lucrurile. Pe de altă parte, avem informaţia necesară pe care o putem accesa, pe toate căile, astfel încât să primim un răspuns pertinent la temerile noastre. Psihologic, în mintea noastră se desfăşoară o competiţie între două forţe. Una este impulsul instinctiv, nativ de a percepe totul drept o ameninţare, iar cealaltă este gândirea noastră raţională şi conştientă, care preia informaţiile şi le procesează. Haidt, la a cărui teorie am mai făcut referire, le-a numit Elefantul şi Călăreţul. Când Elefantul domină creierul suntem conspiraţionişti, când domină Călăreţul, căutăm informaţia precisă bazată pe cercetare. Iar conspiraţioniştii au un Elefant în dotare destul de puternic.

Oamenii folosesc scurtături cognitive - în mare parte reguli de bază inconştiente - pentru a lua decizii rapide. Literatura de specialitate spune că cei care se confruntă cu anxietate pot fi şi mai dependenţi de aceste scurtături cognitive pentru a înţelege lumea înconjurătoare. Practic, creierul apelează, în asemenea situaţie, la familiaritate, nu la adevăr. Când mintea umană se simte ameninţată din exterior, identificarea rapidă a ceea ce provoacă pericolul poate fi o modalitate de a face faţă, de fapt, anxietăţii. Pe fondul anxietăţii şi al stresului, nu este surprinzător că astăzi, în perioada pandemiei, asistăm la o creştere a teoriilor conspiraţiei şi a adepţilor. Astfel, aderi, instinctiv, ca strămoşul tău, la grupul care are acelaşi duşman ca şi tine: reptilienii, guvernul mondial din umbră, creaturile diabolice inserate în vaccin. Aşa îţi anihilezi anxietatea, ai aliaţi pe planetă, eşti în echipă împotriva duşmanului comun, spre deosebire de pacientul medicului Şelaru care luptă, neputincios şi singur, cu vrăbiuţele-spion aflate doar în mintea sa.

Toţi am crezut, măcar o dată în viaţă, în teoriile conspiraţiei. Ba am reuşit să creăm noi înşine unele. Însă dependenţa de ele e distructivă, nu doar că provoacă neîncrederea în lumea înconjurătoare, dar descurajează fiinţa de a mai participa la o viaţă normală, raţională. E bine de ştiut că leul din tufiş poate deveni, dacă e hrănit doar cu teorii conspirative şi anxietate, în scurt timp, vrăbiuţa răutăcioasă a vecinului care va chicoti la fereastra patologică a minţii noastre.

Cristina Danilov este psiholog