Libertatea de a învia

În taina spovedaniei sau în cea a împărtăşaniei intrăm într-o relaţie personală cu Dumnezeu, prin Fiul Său. Acest aspect este foarte important şi trebuie să insistăm asupra lui, mai ales în condiţiile în care, şi sub influenţa unor spiritualităţi panteiste, creştinul are tendinţa de a vedea în cele două taine o „rezolvare magică” a problemelor sale, nu o legătură personală cu Cel ce îi vindecă.

Din Duminica Floriilor înțelegem că primirea Domnului în viaţa noastră produce un soi de entuziasm („toată cetatea s-a cutremurat” – Matei 21, 10). El vine să ne cureţe de tot ceea ce este rău în fiinţa şi în viaţa noastră, cum s-a întâmplat ulterior intrării Sale în Ierusalim. Alungarea celor ce vindeau şi cumpărau în templu, răsturnarea meselor schimbătorilor de bani şi a scaunelor celor ce vindeau porumbei (cf. Matei 21, 12) înseamnă o curăţire a noastră de toată mentalitatea lumească, de modul trupesc de a trăi. Din „peşteră de tâlhari” El face cu adevărat o „casă de rugăciune” (Matei 21, 13), adică în loc de a mai convieţui cu demonii care ne tâlhăresc, avem şansa de a intra în comuniune cu Dumnezeu.

Drept e că, adesea, deşi spovediţi şi împărtăşiţi, noi Îl răstignim iarăşi, precum evreii care, după ce I-au adus osanale, L-au dat apoi la moarte, influenţaţi de mai-marii lor (şi, de fapt, de satana, cel ce i-a inspirat spre aceasta). Dar şansa de a pune din nou început bun rămâne intactă, prin mila Celui ce este multmilostiv, îndelung răbdător şi iubitor de oameni. Un alt lucru demn de remarcat, în acest context, este că, după intrarea triumfală în Ierusalim, Domnul se retrage în Betania, nu rămâne acolo peste noapte. Ceea ce ar putea însemna că El nu vine să împărăţească în sensul lumesc al cuvântului, adică să ne stăpânească şi să ne dirijeze ca pe nişte roboţei, ci ne oferă „spațiu de manevră”, nu ne suprimă libertatea, dimpotrivă: ne aduce adevărata libertate. Căci El vine să ne elibereze şi să ne redea demnitatea de fii de împărat, spre a ne îndumnezei.

Demnitatea trupului omenesc

Învierea Domnului înseamnă şi restaurarea legăturii fireşti dintre sufletul şi trupul omenesc. Căderea primilor oameni a adus această ruptură, această continuă tensiune între suflet şi trup, care culminează cu moartea, adică separarea lor provizorie. Trupul este bună slugă, dar rău stăpân, ne învaţă Părinţii Bisericii. Această reaşezare a ordinii fireşti între suflet şi trup de către Domnul a adus şi o redobândire a adevăratei demnităţi de către acesta din urmă. Despre suflet ca fiind nemuritor vorbeau până şi păgânii (mai ales în Grecia antică). Dar trupul, adesea era considerat ca fiind ceva rău, o închisoare sau un „mormânt pentru suflet”. Or, Învierea aduce această mare noutate, a unui altfel de trup – unul care nu are nevoie de mâncare, care nu oboseşte, care este atât de spiritualizat încât poate trece prin uşile încuiate. De aceea creştinismul pune accent pe grija pentru trup, dar nu o grijă spre a-i împlini poftele, ci una spre a-l curăţi şi înnoi, spre a-l reorienta spre cele de sus. În spovedanie sau în actul pocăinţei omul primeşte întotdeauna (sau are nevoie) de un canon care să fie făcut şi în trup. Pentru că şi împărtăşirea cu sfintele taine se face în trupul nostru, în mod concret, material, sub chipul pâinii şi al vinului. Dacă lucrarea de îndreptare nu se face şi în trupul nostru, în chip văzut, atunci suntem în înşelare. Când vorbim despre „mântuirea sufletului” o facem nu spre a arăta că trupul nu are nevoie de mântuire, ci că el este chemat să slujească unui suflet care, la rându-i, se străduieşte să slujească lui Dumnezeu.

Rănile noastre, rănile Lui

Faptul că Mântuitorul a înviat cu trupul pe care, astfel, l-a restaurat, nu înseamnă că a şi şters orice semn al vieţuirii acestuia de dinainte de a fi pus în mormânt. Semnele rămase după rănirea mâinilor Sale şi a coastei pot fi arătate apostolilor, spre a se încredinţa (mai întâi celor zece, apoi şi lui Toma). Asta înseamnă că şi noi, vindecaţi fiind prin spovedanie şi împărtăşanie, vom mai păstra semnele păcatelor care ne-au rănit, dar ele nu vor fi spre a ne aduce continuă suferinţă, ci spre a se arăta slava lui Dumnezeu care a lucrat în noi şi ne-a scos din cele ale întunericului. Ele rămân, cumva, parte din identitatea noastră. Sfântul Apostol Pavel încă se mai numea pe sine, chiar şi după mulţii ani de misiune printre neamuri, ca fiind un fost „prigonitor al Bisericii”. Păcatul ne răneşte pe noi, dar şi pe Hristos – în umanitatea Sa. Precum Toma, noi căutăm, în sfintele taine, încredinţare că aceste răni au fost asumate de El şi ne străduim să I le dăm Lui, Celui ce a venit ca, prin rănile Lui, să vindece rănile noastre (cf. Isaia 53, 5). Abia când ne convingem că El ne iubeşte atât de mult încât Îşi asumă toată rana produsă în noi de păcat, atunci exclamăm, o dată cu Toma, plini de uimire şi de recunoştinţă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”.

Publicitate și alte recomandări video