Limita urbanului: unde începe oraşul şi unde se termină satul

Zilele trecute am citit pe apix.ro un text semnat de Ionuț Onofrei, care prezintă un raport publicat la sfârșitul lunii octombrie de Curtea de Conturi: „Reorganizarea locală, inevitabilă. Comunele mici din Iași, în prag de colaps administrativ”. În cel de-al doilea paragraf se precizează: „Curtea arată că 119 orașe din România (55%) nu ating pragul minim de 10.000 de locuitori stabilit de lege pentru acest rang administrativ.” Situația este relevantă mai ales pentru orașele mici din județul Iași – Podu Iloaiei, Hârlău, Târgu Frumos – care se află în categoria de risc demografic menționată în raport.

Cred că acesta este un motiv suficient pentru a aborda chestiunea limitelor dintre urban și rural, mai ales că nu am publicat până acum în ZDI un text care să vizeze explicit limitele acestor două concepte.

Legea invocată în articol este Legea nr. 351/2001. Am căutat textul și, în forma sa inițială, în tabelul cu criteriile minimale pe care ar trebui să le îndeplinească un oraș sau un municipiu, aflăm că, din perspectivă demografică (la acest criteriu mă voi limita deocamdată), prima categorie ar trebui să aibă un minim de 5.000 de locuitori, iar cea de-a doua, 25.000 de locuitori. Criterii relativ rezonabile, având în vedere că, dacă aceste valori se concentrează într-un spațiu construit continuu, format din una sau mai multe localități, putem vorbi despre apariția unor funcții de control teritorial superioare unității administrativ-teritoriale locale: învățământ liceal, servicii medicale, bancare, comerciale ș.a.

Numai că, în textul modificat prin Hotărârea din 2007, aflăm că, demografic vorbind, un oraș ar trebui să aibă un minim de 10.000 de locuitori, iar un municipiu – 40.000.

Ce reprezintă, de fapt, 10.000 de locuitori? Pentru că voi aborda criteriile funcționale cu altă ocazie, singurul răspuns pe care îl pot oferi acum este acesta: o valoare rotundă.

Dar și 4096 (2 la puterea a 12-a), o valoare pe care o consider mai apropiată de limita inferioară a urbanului, poate fi reinterpretată în baza 2 ca 1 000 000 000 000 (1 urmat de 12 zerouri). Nimic mai rotund!

Mi-am zis atunci: „Băi, ăștia care fac astfel de legi în România se cred în Japonia!”

Apoi am pornit să caut informații despre criteriul demografic ca limită definitorie între localitățile urbane și cele rurale.

Criteriul dimensiunilor umane ale așezărilor – evident mai mari decât cele rurale – este frecvent folosit în practica statistică, fiind legat de diversitatea funcțiilor urbane, care nu se poate manifesta decât începând cu un anumit număr minim de locuitori. Totuși, acest criteriu este aplicat destul de mecanic, iar pragul inferior variază considerabil, coborând pe măsură ce dispersia habitatului este mai accentuată:

– 10.000 loc. în Japonia, Spania, Italia, Elveția (deși pentru calcularea gradului de urbanitate în Elveția se folosește pragul de 5.000 loc.);

– 5.000 loc. în India, Pakistan, Turcia, Iran, Irak etc.;

– 4.000 loc. în Coreea de Sud;

– 2.500 loc. în SUA și Mexic;

– 2.000 loc. în Franța (una sau mai multe comune cu spațiu construit continuu), Argentina, RD Congo, Olanda, Grecia, Cuba, Portugalia, Israel;

– 1.500 loc. în Columbia și Irlanda;

– 1.000 loc. în Canada, Venezuela, Australia și Scoția;

– 500 loc. în Africa de Sud;

– 200 loc. în Suedia și Danemarca.

În Peru și Islanda se ia în considerare un prag de minimum 100 de locuințe.

În Franța, oraşul nu se declară prin lege. Multe dintre cele peste 30000 de comune (unele cu sub 10 locuitori) datează din evul mediu, suprapunându-se peste nivelul parohial de atunci. Institutul Național de Statistică și Studii Economice (INSEE) realizează periodic o agregare a comunelor pentru a defini unitățile urbane (unités urbaines), adică ansambluri de una sau mai multe comune ale căror spații construite sunt continue (distanța dintre clădiri sub 200 m) și care reunesc cel puțin 2.000 de locuitori. Astfel, mai multe comune adiacente pot forma o singură entitate urbană, indiferent de limitele administrative, reflectând realitatea geografică și funcțională a urbanizării.

În Suedia, de exemplu, o zonă urbană sau tätort (literalmente „localitate densă”) are un minim de 200 de locuitori și poate fi un oraș sau un târg (town – în engleză). Este un concept pur statistic, nefiind definit de limite administrative municipale sau regionale. Zonele urbane mai mari – sinonime cu cities (în suedeză – stad) – au, din punct de vedere statistic, un minim de 10.000 de locuitori. Aceeași definiție statistică este folosită și în celelalte țări nordice. Iată că legislaţia din România e mai exigentă decât cea din Suedia. Bine că nu se aplică!

Uneori, este evident că, din considerente de prestigiu național, se urmărește o ridicare artificială a ponderii populației urbane în populația totală – mai ales în America Latină (Venezuela, Columbia) –, dar există și state foarte exigente în acordarea statutului de oraș, care își stabilesc pragul statistic foarte sus (Elveția, Italia, Japonia).

Numărul locuitorilor rămâne, așadar, un criteriu vag și imposibil de generalizat, deoarece în numeroase regiuni cu trăsături rurale puternice (China, Asia de Sud-Est, Africa, Turcia, Ungaria, sudul Câmpiei Olteniei din România) există așezări foarte mari, dar cu caracter rural pronunțat, în timp ce în alte zone – cum este Preria nord-americană – există localități relativ mici, dar cu funcții comerciale, administrative și educaționale care le conferă trăsături urbane. (Pe data viitoare)

George Țurcănașu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultății de Geografie și Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Publicitate și alte recomandări video