Limita urbanului: unde se termină orașul și unde începe zona rurală? Studiu al unui cunoscut universitar ieșean

În literatură și în practică, urbanitatea este frecvent abordată (mai ales!) din trei perspective complementare: demografică, funcțională și identitar-urbană.

Aceasta nu înseamnă că nu se utilizează și alte criterii pentru definirea urbanului, însă ele sunt specifice doar anumitor zone ale globului. De exemplu, criteriul gradului de compactitate este utilizat mai ales în Europa de Nord, care, deși are un grad de dezvoltare ridicat, se caracterizează printr-o densitate redusă a populației. Din această perspectivă, așezarea urbană este o așezare cu construcții dense, calitate derivată din specificul activităților urbane. Acest criteriu este aplicat în Suedia, o țară cu o accentuată dispersie a habitatului, unde orașele trebuie să aibă distanțe mai mici de 50-200 m între construcții.

În țările emergente economic, unde există mari diferențe între dotările edilitare și de infrastructură dintre mediul rural și cel urban, criteriul aspectului exterior și al dotărilor devine un reper important. Acest criteriu este aplicat în practică în mai multe state emergente. De exemplu, în India și în Guatemala sunt considerate orașe doar localitățile care dispun de apă curentă. Criteriul este însă discutabil, deoarece, în țările în curs de dezvoltare, chiar și unele orașe mari, cu funcții urbane bine definite, au dotări necorespunzătoare (absența apei curente, a pavajului, a transportului în comun). În statele dezvoltate, acest criteriu este ignorat, deoarece chiar și cele mai mici așezări rurale dispun de toate dotările edilitare, iar clădirile au un aspect urban.

Teoretic, acest criteriu funcționează și în România. Legea 351 din 2001 impune praguri minimale pe care trebuie să le îndeplinească un oraș: 70% dintre locuințe trebuie să fie dotate cu instalații de alimentare cu apă, 55% cu baie și WC, iar 35% cu instalație de încălzire centrală. De asemenea, 50% din lungimea șoselelor trebuie să fie modernizate, sistemul rutier intern trebuie să includă cel puțin 60% străzi cu rețele de distribuție a apei, 50% cu conducte de canalizare, 60% cu hidranți exteriori și o stație de epurare a apelor uzate.

Să ne întoarcem la cele trei criterii primordiale. Dacă săptămâna trecută am vorbit despre criteriul dimensional-demografic, astăzi ne vom concentra pe criteriul funcțional și pe perspectiva identitar-urbană.

Din perspectiva funcțională, urbanitatea este corelată cu rolul și structura economică a orașului. Aceasta presupune existența unei diversități de activități economice și servicii, care generează interdependențe complexe între locuitori și între localități. Orașele se caracterizează prin funcții multiple: centre administrative, industriale, comerciale, educaționale și culturale, care nu se limitează la consumul local, ci au efecte la diferite scări – de la cea locală, la cea regională, națională sau transnațională. Urbanitatea funcțională implică, de asemenea, existența unei infrastructuri de transport și comunicații care facilitează fluxurile de bunuri, servicii și informații, precum și concentrarea instituțiilor financiare, a piețelor și a clusterelor economice. Din această perspectivă, orașul este mai mult decât un spațiu locuit: el reprezintă un nod complex în rețelele sociale și economice, unde diversitatea funcțiilor stimulează dezvoltarea și coeziunea urbană.

Preocupările privind funcționalitatea urbană sunt vechi, antrenând economiști, sociologi, geografi, istorici ș.a. În 1908, Ferdinand von Richthofen definea orașul ca „o grupare [de oameni] ale cărei mijloace de existență normale constau în concentrarea formelor de muncă care nu sunt consacrate agriculturii, ci, în primul rând, comerțului și industriei”. (Am putea adăuga și alte funcții specifice mediului urban, care, chiar dacă apar și în mediul rural, nu depășesc acolo un nivel elementar.) Asemănătoare sunt și definițiile date de P. Vidal de la Blache, H. Bobek și P. Arrousseau, care pun accentul pe specificul genului de viață urban, fundamental diferit de cel rural, deoarece se bazează pe o gamă mai largă de activități. W. Christaller și H. Wagner acordă o importanță mai mare comerțului, administrației și altor servicii. R. Dickinson, Vintilă Mihăilescu și P. George arată că, în cazul orașelor, rolul principal al funcțiilor este acela de a deservi populația rurală înconjurătoare, fără de care orașul nu poate exista. J. Brunhes și P. Deffontaines subliniază un alt aspect al funcționalității – faptul că, în cazul orașului, majoritatea locuitorilor își exercită activitatea în interiorul așezării, ceea ce exclude logic o serie de suburbii, cu rol de așezări-dormitor, din categoria orașelor. În fine, H. W. Altman și geograful suedez W. W. Olsson arată că, în funcție de multilateralitatea sa funcțională, orașul se caracterizează printr-o considerabilă diferențiere internă, cu zone funcționale bine conturate, apărute datorită creșterii numărului de funcții.

O serie de state folosesc criteriul funcțional și în practică: în Brazilia, Ecuador, Indonezia, Filipine, Thailanda, Siria, Turcia, Egipt, Rwanda, Malawi ș.a. sunt considerate orașe centrele unităților administrative; în Chile se cere prezența anumitor servicii publice; în Israel sunt considerate orașe centrele în care activitățile predominante sunt industria și serviciile.

Acest criteriu este atât de important încât ONU recomanda, încă din 1948, pragul de peste 75% din populația activă angajată în industrie și servicii pentru acordarea statutului de oraș în Europa, în timp ce pentru Asia era considerat satisfăcător pragul de 40%.

Din perspectiva identitar-urbană, urbanitatea transcende dimensiunile numerice și funcționale și se raportează la modul în care locuitorii percep și trăiesc orașul. Ea include elemente simbolice, culturale și sociale care definesc identitatea urbană și sentimentul de apartenență. Această dimensiune reflectă modul în care comunitatea interacționează cu spațiul construit, cum sunt valorificate patrimoniul arhitectural, spațiile publice și infrastructura culturală, precum și modul în care orașul devine cadru pentru expresii artistice, festivaluri, tradiții și ritualuri urbane. Urbanitatea identitară include și percepția locuitorilor asupra calității vieții, siguranței, accesului la servicii și oportunităților de dezvoltare personală. Această perspectivă subliniază că urbanitatea nu este doar o sumă de statistici și funcții economice, ci și un construct social și cultural, rezultat al interacțiunilor și reprezentărilor colective. (Pe data viitoare)

George Țurcănașu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultății de Geografie și Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Publicitate și alte recomandări video