Europa a început anul privind nemulţumită de pe margine la negocierile de la Geneva (SUA-Rusia) şi Bruxelles (NATO-Rusia), care s-au referit tocmai la arhitectura de securitate europeană. 

Este adevărat, Washingtonul a dat asigurări că nu va accepta decizii privitoare la Europa fără consultarea aliaţilor de pe continent. Iar în NATO se află şi cele mai multe dintre statele membre ale Uniunii Europene. Totuşi, sentimentul marginalizării rămâne şi e deranjant.

Europa plăteşte acum preţul propriilor diviziuni şi inconsecvenţe în relaţia cu Rusia. Membrii de pe flancul estic al blocului, cu precădere Polonia, statele baltice şi România, au denunţat mereu pericolul rusesc şi au fost gata de aranjamente de securitate individuale cu Statele Unite, sub diferite forme: de la exerciţii comune la prezenţă militară sau scutul antirachetă. De partea lor, economiile vestice vedeau mai degrabă potenţialul de profit al relaţiei cu Rusia, fie prin investiţii directe, fie prin găzduirea pe propriile teritorii a unor interese ruseşti.

Anexând Crimeea şi alimentând separatismul din Donbas, Rusia a sancţionat încheierea de către Ucraina a Acordurilor de Asociere şi Liber Schimb cu Uniunea Europeană. Maidanul de la Kiev a fost tocmai expresia revoltei populare faţă de încălcarea de către Viktor Ianukovici a promisiunilor publice privind încheierea Acordului. 

Duritatea cu care Kremlinul a replicat i-a surprins, la început, pe oficialii de la Bruxelles şi din capitalele statelor membre. Ei nu înţelegeau de ce Rusia resimte acordurile de asociere ca pe o ameninţare strategică.

Aveau să înţeleagă, cu timpul, că Vladimir Putin vede democratizarea şi europenizarea vecinătăţii sale apropiate drept o ameninţare existenţială pentru regimul său. Aşa cum a văzut, de altfel, revoluţia ucraineană care l-a alungat pe Ianukovici. 

Brexitul şi alegerea lui Donald Trump aveau apoi să cimenteze în rândul europenilor ideea că au nevoie de o decizie coerentă în politica externă. După schimbarea de garnitură de la Casa Albă, constituirea alianţei Pacificului, AUKUS, fără ştirea europenilor şi mai cu seamă felul în care a fost operată retragerea din Afganistan au arătat că autonomia strategică este opţiunea corectă pentru europeni.

Conceptul a fost formulat de Emmanuel Macron, preşedintele europenist al Franţei. Între timp, a fost acceptat de-a lungul şi de-a latul Uniunii, chiar şi în rândul ţărilor care se temeau că acesta s-ar putea contrapune Alianţei Nord-Atlantice.

Iar autonomia strategică a căpătat noi dimensiuni în contextul pandemiei: economică, sanitară, tehnologică. 

Anul 2022 ar trebui să aducă o consolidare a autonomiei strategice europene, dar multe depind de rezultatele alegerilor prezidenţiale din Franţa, din aprilie-mai. 

De fapt, anul 2022 ar trebui să aducă strângerea relaţiilor UE-NATO. În acest an, ambele organizaţii îşi vor constitui sau revizui viziunile strategice şi este de presupus că o vor face de comun acord. 

„Parteneriatul strategic dintre UE şi NATO este esenţial pentru pacea şi stabilitatea din Europa“, a afirmat preşedinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen după o întrevedere din 9 ianuarie cu secretarul general Jens Stoltenberg.

În acest an, UE urmează să adopte prima sa analiză comună asupra ameninţărilor, „Busola Strategică“, document care urmează a fi adoptat în martie şi care ar trebui să definească nivelul de ambiţie militară a blocului. 

La rândul său, NATO urmează să îşi actualizeze Conceptul strategic, pentru prima dată într-un deceniu. Se va întâmpla la summitul de la Madrid din vară. 

Actualizarea este obligatorie. Ultima versiune a conceptului NATO a fost aprobată în 2011 şi definea Rusia ca „partener de securitate“, un concept care nu se mai potriveşte deloc cu situaţia actuală, când trupele ruse ameninţă la frontiera Ucrainei.

Un element important în această ecuaţie este tocmai sprijinul Casei Albe pentru integrarea UE în domeniul apărării. Putem aştepta în 2022 câţiva paşi interesanţi înainte în cooperarea NATO-UE.

Citiţi materialul integral pe newsweek.ro