Despărţirea artelor este inovaţia modernităţii. Istoria ne oferă multe exemple de personalităţi capabile să-şi exprime viziunile estetice în domenii diferite de expresie. Elocventă, printre multe altele, este personalitatea lui Michelangelo. Genialul sculptor s-a exprimat la acelaşi nivel înalt în pictură, arhitectură şi poezie. Şi în lumea contemporantă sunt mari arhitecţi îndrăgostiţi de cuvânt, prin urmare doritori să-şi exprime viziunile artistice cu ajutorul textelor scrise. De altfel procesul proiectării de arhitectură nu poate fi imaginat fără conversaţia cu sine, din adâncul căreia substanţa gândirii poetice capătă formă spaţială prin mijlocirea materiei. Atunci când marele arhitect american Frank Lloyd Wright a fost întrebat, la una din conferinţele lui, ce este arhitectrura, răspunsul a fost simplu, neaşteptat, profund. Vedeţi această cărămidă? A întors el întrebarea, este un obiect modest, ieftin, costă numai un cent. Daţi-mi-o mie şi o voi face să valoreze greutatea ei în aur.

Cine cunoaşte, cât de puţin, opera acestui arhitect, înţelege îndată că nu a vorbit în vânt. A spus un mare adevăr, nu acelaşi lucru face poetul din cuvinte? Procesul euristic de desenare a spaţiului în specificitatea şi cultura locului, de povestire a lui prin mijlocirea materialelor de construcţie alese în funcţie de felul lor de a vorbi, al arhitectului, într-o structură expresivă cu personalitate, este în esenţa lui poetic.

La acelaşi gând ne duce definiţia unui alt mare arhitect, Louis Kahn. Arhitectura, zice el, este infinitul întrupat în finitul ridicat iarăşi în infinit, întrupat iarăşi în finit într-un proces care continuă până în clipa de graţie când finitul semnifică infinitul. Aşa de dificilă este arhitectura, la fel de dificilă este poezia atunci, numai atunci când arhitectul şi poetul sunt împătimiţi de perfecţiune. Drumul acesta, mai lung sau mai scurt în funcţie de inspiraţie, este o poetică, se întâlnesc pe el toate artele. Din acest motiv arhitectul este, trebuie să fie, un iubitor de artă, de cultură, întrucât numai dinlăuntrul inimii artistice poate da expresie viziunilor spaţiale cu semnificaţie înaltă.

Sunt idei care invită la cunoaştere, la studiul operelor marilor creatori. Îi găsim, din fericire, şi în cultura românească. MUST-ul de la Iaşi a propus o întâlnire cu arhitecta Ioana Grigorescu. Pictura şi grafica ei sunt congenere excepţionalelor proiecte de restaurare de la Dragomirna, Suceviţa, Moldoviţa sau Slatina. Este suficient să contempli o uşă sau o fereastră desenate de ea ca să simţi imensa forţă lăuntrică venită din adâncul fiinţei şi al tradiţiei în acelaşi timp. Într-o evaluare reală, Ioana Grigorescu este, cu siguranţă, printre cei mai valoroşi restauratori din lume. O creatoare adevărată al cărui exemplu trebuie urmat.

Necazul vine din faptul că nu mai învăţăm de la maeştri. Puţinele evenimente care îi readuc în atenţie nu sunt suficiente pentru a deturna gustul majorităţii pentru facil, kitsch, arhitectura fără suflet colportată în media de prost gust. În experienţa mea şi a multor altor colegi sunt destule, inadmisibil de multe situaţii cu potenţiali beneficiari care vâră sub nasul arhitectului asemenea modele fără nici o valoare. În acelaşi timp, şi arhitecţii par să fi abandonat calea grea a înţelegerii marelor opere pentru a învăţa să le continue sau să le depăşească.

Din aceste puţine cuvinte se înţelege că arhitectura este un adânc gest cultural. Ea nu poate fi imaginată de arhitecţii inculţi, nu poate fi cerută de investitori rudimentari şi nu poate fi înţeleasă fără o sensibilitate specifică. Prin urmare da, arhitecţii sunt poeţi ai spaţiului de viaţă. Cu puţin interes pot şi trebuie să dea expresie verbală acestei poezii. Deci „literarhul” organizat de arhitectul Dragoş Ciolacu, la Muzeul Mitropolitan Iaşi, a avut sensul revelaţiei. Arhitecţii autori de poezie şi proză au descoperit că este o binefacere să se cunoască şi au aflat, împreună cu auditoriul, că sunt mulţi arhitecţi preocupaţi de arta cuvântului. O mai bună cunoaştere reciprocă este de dorit întrucât poezia nu este concurenţială. Dacă în România accesul la proiecte de arhitectură semnificative înseamnă o competiţie pentru existenţă, de cele mai multe ori neloială, concentrată mai degrabă pe nevoia de resurse materiale, poezia este izbăvitoare întrucât universul ei include orice creaţie de valoare.

Concluzia cea mai bună a literarhului moderat de scriitorul Cassian Maria Spiridon este nevoia de comunicare, de comuniune între arte şi artişti pentru identificarea, coagularea idealurilor estetice ale comunităţii.

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului