Literatura încotro, spre care lume?

„Cine vede în prezent, spunea Marcus Aurelius, a văzut totul, adică şi câte s-au ivit până acum din veşnicie şi câte se vor scurge în necuprinsa vreme, de acum înainte, căci toate au aceeași origine şi înfățișare.”

Nu ştiu dacă eu văd chiar bine în „prezent”, dar oricum stau cu ochii deschiși şi scrutez prăpastia aceasta care e timpul. Pe vremuri, când lucram ca economist la B.J.A.T.M. Iaşi, obișnuiam după program să mă duc pe malul Bahluiului şi să privesc cum curge apa. Asta mă odihnea, îmi reda puterile, îmi alunga din suflet orice îngrijorare. Intram în oraş fără să aud zgomotul mașinilor, al tramvaielor. Mergeam pe străzi ca şi cum aş fi mers pe malul unei ape. Trecerea timpului trebuie să ne însenineze, nu să ne tulbure. Nici el, Măria Sa Timpul, nu e mai mult decât o apă care curge; să-l lăsăm, deci, să curgă în voie, fără să ne întrebăm de ce curge şi încotro. Întrebările nu mai au nici un rost, ca de altfel nici răspunsurile. Dacă-ţi cade într-o zi o cărămidă în cap, să ştii că ea a mai căzut sau, oricum, va mai cădea şi peste alte capete.

Dumnezeu nu se întreabă, nici nu-și răspunde. Și totuși întrebările lui nespuse bântuie conștiința noastră. El e doar forţă şi ordine.

Alcătuită doar din mâini care fac dintr-o „mare de mâini” ce se mișcă în haos, divinitatea nu are timp pentru întrebări sau răspunsuri, pentru tristețe sau îndoială. Dumnezeu e doar conștiință, în el se adună toate întrebările, toate răspunsurile, toate gândurile, toate îndoielile, precum și toate trăirile noastre.

Pe vremuri, în revista „Lumea”, am citit într-un articol că în următorii 50 de ani se va descoperi un vaccin contra îmbătrânirii. O mare parte din cei care trăiesc acum vor putea be­neficia de el. Omul va trăi mult, peste 140 de ani, păstrându-și la această vârstă și vigoarea, şi forţa creatoare. Se spune că se va putea trăi 400-500 de ani, chiar 1000-2000 de ani sau mult mai mult. Nu este exclus să se ajungă la nemurire. Deci oamenii care se vor naşte peste – să zicem – 100 de ani au şansa de a deveni nemuritori. Ceea ce părea în urmă cu 30 de ani o simplă fantezie, azi tinde să devină realitate. Suntem pe cale de a trece peste acest prateng, devenind nemuritori.

Recitind această însemnare, mi-a revenit în minte vechea mea obsesie: ce s-ar fi întâmplat dacă Homer, Shakespeare sau Dante ar fi mai trăit şi acum, în secolul nostru şi şi-ar fi păstrat viu spiritul creator? Să fi scris veacuri, milenii în şir? Nu s-ar fi săturat ei, oare, de scris? Şi ce ar fi făcut şi ceilalți artişti? Cine ar fi citit atâta literatură? Cine ar mai fi îndrăznit să scrie, având contemporani pe nemuritorii Shakespeare, Homer, Dante, Tolstoi, Dostoievski sau pe alţi titani? Atunci să fi văzut „dialogul între generaţii”! Generaţia ’80 şi generaţia Shakespeare sau generaţia 2000 şi generaţia Dante!?

*

Cum trec pasiunile omeneşti, tot la fel şi poezia. Căci pentru mine cel puţin, poezia a însemnat patimă şi nu altceva. Şi iată că îmi aduc din nou aminte: copil fiind, făcusem în spatele casei un fel de prisacă pentru bondari şi viespi, nu departe de stupii pe care îi îngrijea tata. Toată ziua umblam pe câmp în căutarea unor cuiburi, cred că aşa se spune, de bondari sau de viespi. Odată descoperit cuibul, îl aduceam acasă adăpostindu-l într-un stup mic, o lădiţă de lemn confecţionată de mine, şi apoi de dimineaţa până seara urmăream cum se învârte câte un bondar sau câte o viespe în jurul stupului, cum pleacă şi se întoarce de la câmp. Nu mai ţin minte ce s-a întâmplat cu stupii mei, cum m-am lecuit de această boală, lucrurile îmi par la fel de îndepărtate în timp ca şi antichitatea; în sfârşit, cred că m-am pasionat de altceva. Nu mai enumăr toate pasiunile din copilăria mea, au fost multe și mărunte; atât aş vrea să spun că aceasta cu stupii pentru bondari a fost una dintre cele mai puternice.

În adolescenţă am prins pasiune pentru porumbei. Într-o zi, un vecin mi i-a prins pe toţi, le-a tăiat cu un cuţit aripile şi i-a aruncat peste gard în curte. Şi asta pentru că îi murdăreau acoperişul!

Nu intru în amănunte, n-are rost. În sfârșit, mi-am refăcut după vreo doi ani hulubăria, dar n-a trecut mult timp, aveam din nou vreo sută de perechi, şi nu mă mai săturam privindu-i cum se rotesc deasupra casei; au plecat la câmp, era pare-mi-se primăvară, în timpul semănatului, şi a doua zi am găsit tot podul semănat cu porumbei morţi; muriseră pentru că au mâncat porumb otrăvit.

*

În spatele fiecărui scriitor de bestseller occidental lucrează douăzeci-treizeci de oameni. Astfel, scriitorul devine o „întreprindere” producătoare de profit (material şi spiritual). El dispune de secretari, de manageri, de computere, iar în cazul în care produce bestsellere în serie, are angajaţi o armată de „negri’ care scriu sau completează ceea ce scrie el. De cele mai multe ori, el nu există decât ca marcă: marca a fost aplicată deasupra produsului finit şi astfel a apărut un nou roman, să zicem al lui James Clavell, John Fowles, Eric V. Lustbader sau un nou roman al lui J. K. Rowling, autoarea celebrului Harry Potter. Apariţia cărţii este precedată de mediatizare. Apar recenzii în ziare importante, cartea este comentată la diferite posturi de radio şi tv. Are loc ceea ce se numește promovarea pe piață a noului produs literar. Marea masă a cititorilor află de această apariţie. O cumpără din curiozitate, din snobism sau din cine ştie ce motiv. Cartea este citită. Se discută despre ea în cele mai diverse medii: la birou, în staţiile de tramvai, metrou etc., etc. Maşina de propagandă nu se opreşte aici. După editare, se trece la o altă etapă: ecranizarea. Iar după ecranizări apar o serie de produse tip care poartă sigla operei. Produsele Harry Potter, de pildă. Scriitorul de bestsellere se adaptează cerinţelor pieţei. Iar piaţa, la rândul ei, se adaptează la noua realitate (ficţiune) produsă de autor. Se creează astfel, o relaţie de interdependenţă între autor şi masa cititorilor. Subconștientul colectiv cere un anumit produs literar. Scriitorul intuieşte care sunt cerinţele publicului şi vine în întâmpinarea lor. Autorii de succes americani sau occidentali scriu pe bandă rulantă. Foarte rar produc şi ceea ce se cheamă unicat. Adică operă artizanală. Computerul îi oferă autorului toate datele necesare pentru scrierea unei cărţi. Prin intermediul său, bestseller-istul poate naviga în „spaţiu” şi „timp”. Acţiunea cărţii se poate desfăşura în orice loc de pe mapamond, pentru că „mapamondul” se află înmagazinat în memoria computerului. Documentarea se face de la masa de scris. Acționând mouse-ul sau tastatura.

Putem condamna o astfel de tendinţă în literatură? Sau mai bine zis, un astfel de mod de-a scrie literatura? De ce!? E posibil să avem o imagine romantică (şi depăşită) despre munca scriitorului. În fond, de ce scriitorul ar trebui să se mulțumească să fie doar un mic „meşteşugar”, care lucrează opere unicat? De ce autorul nu poate fi „un grup”, un „oficiu”, un „atelier”? De ce să se limiteze la o muncă solitară, când epoca informațională îi oferă posibilitatea de-a scrie în serie, epuizând toate variantele posibile ale unui stil şi ale unei viziuni literare? Munca în grup poate avea şi ea avantajele ei. De ce trebuie să vedem aici o degradare a actului creaţiei? Oare n-ar putea apare un „grup Kafka” sau „Joyce”? Sau chiar „Rilke”?

Problema care se pune azi e următoarea: cum se vor adapta scriitorii de bestseller la noile tehnologii? Vor putea face față concurenței inteligenței artificiale, inteligența pe care, într-un fel, au prefigurat-o prin modul lor de-a scrie literatură?

*

…În societatea românească postdecembristă, scriitorul este un simplu manufacturier. El nu dispune nici de manager, nici de secretari. Îşi dactilografiază singur textele la maşină sau la un computer, luat, de obicei, de la second hand. Pentru a-şi edita operele autorul român făcea și face și acum un adevărat slalom, apelând la sponsori şi tot felul de binefăcători. Produsele muncii sale de obicei nu au căutare. Scrierile sunt citite într-un cerc restrâns de cititori (rude, prieteni, literaţi), cărora autorul le dăruieşte cu autograf cărţile sale şi pe care îi sună din când în când, să vadă dacă i-a fost „lecturată” cartea. (Uneori e nevoit, pentru a simţi pulsul „pieţii”, să le dea şi de băut.)

*

Încă la începutul secolului XX, unii scriitori erau sceptici în privinţa destinului literaturii române. Câțiva dintre ei propuneau chiar abandonarea întregii noastre culturi şi afilierea la cultura franceză. În fond, Cioran şi Eugen Ionescu ar fi putut deveni scriitori de notorietate internaţională dacă s-ar fi limitat să scrie în limba română? Îi putem oare acuza că au trădat cauza naţională? Ionescu, Cioran reprezintă însă cazuri izolate. Ce s-ar fi întâmplat însă dacă fenomenul s-ar fi generalizat? Ce s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi „lepădat” de limba română scriind în franceză, în germană sau în engleză marii noştri scriitori din perioada interbelică, Rebreanu, Camil Petrescu, Arghezi, Sadoveanu, Blaga, Barbu, Bacovia, Hortensia Papadat Bengescu, Camil Petrescu sau Vasile Voiculescu?

Cine știe, poate că adoptând o altă limbă, trecând peste cauză naţională, am fi avut un alt destin, o altă „dimensiune” istorică?

Întrebarea aceasta ar trebui să fie pusă azi mai mult ca oricând, având în vedere tot mai multă presiune politică pe care o pune Franța, mai bine zis, președintele Emmanuel Macron asupra societății noastre…

*

România, o colonie, fie şi culturală, a Franţei?

De ce nu? În secolul XIX acest lucru ar fi fost posibil. Dar nu şi în secolul XX. În secolul XX, cultura franceză a pierdut teren. Iar limba sa impusă în Epoca luminilor de academicieni în perucă şi cu maniere de salon, o limbă academică şi în acelaşi timp înzorzonată, pare să-şi fi epuizat resursele. Azi, francofonia nu mai este o soluţie. Cine se agaţă de ea tinde să naufragieze pe o insulă ce va deveni pustie într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat. Civilizaţia franceză e una de salon. Astăzi, prin modul nostru de a fi, suntem mai apropiaţi de negri din Brooklin, decât de descendenții lui Voltaire.

E posibil ca în secolul următor, însăşi limba franceză să devină o colonie. Un apendice al unei alte limbi (engleza), cu care, de altfel, se află de o bună bucată de timp într-un război continuu.

În ce ne priveşte, dacă am ţine cont de acele teorii vehiculate de bravii noștri înaintași și de noua configuraţie socio-culturală, la cine ar trebui să ne afiliem? Să adoptăm modelul german sau anglo-saxon şi în cadrul lor să căutăm să ne redefinim fiinţa naţională? Sau să nu adoptăm nici un model și să așteptăm ca hazardul să ne stabilească direcția spre care ne îndreptăm? Cum vom rezista în noua Europă, decât învârtindu-ne ca o morișcă?!

*

La unele din aceste întrebări a încercat să răspundă profesorul Adrian Marino, în cartea sa intitulată Pentru Europa. Integrarea României. Aspecte ideologice şi culturale, apărută la Editura Polirom, din care îmi permit să spicuiesc câteva idei. Pentru depășirea crizei, Adrian Marino sugerează următoarele soluţii: „Ieşirea din izolare a culturii şi literaturii naţionale închise, fără legături şi contacte, fără «influenţe» străine, autarhică şi îngust specifică (…) 2. Depăşirea oricăror forme de provincialism şi complexe de inferioritate (…) 3. Contestarea oricăror tendinţe de naţionalism şi şovinism literar. Ele există în forme latente sau declarate în mai toate marile literaturi ale lumii. 4. Combaterea oricăror tendinţe de imperialism şi neocolonialism literar… Cultura dominantă produce peste tot resentimente legitime. Lumea zisă a treia nu mai poate fi supusă nici unei tendinţe culturale unificatoare, anglofile, francofile sau altfel”, spune domnul Marino.

Oare? După cum se ştie, printre altele mari imperii, chiar şi cele culturale au un rol civilizator. Conform ideilor lui Marino, ieșirea din izolare nu se poate realiza doar printr-un dialog între o cultură mică şi una mare. Ci prin acceptarea unor modele dominante/ dominatoare. Prin urmare, prin acceptarea unor forme de „neocolonialism literar”.

*

Cred că în noua lume, imperialismul şi neocolonialismul (lingvistic, dar şi politic) nu vor putea fi stăvilite. Oricum, literaturile mici înainte cădeau pradă literaturilor mari, acum vor cădea pradă uniformizării marilor imperii mass-media. Şi limbile așijderea. Lupta se va da în spaţiul virtual şi pe calea undelor. Cine are televiziune puternică, sateliţi şi computere performante va câștiga acest război al limbilor, construind prin intermediul sunetelor şi imaginilor un nou Turn Babel, unde se va vorbi o singură limbă „universală”? Care va fi aceasta?

 

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video