Literatură & memorie

Trimiţând, prin titlu, dar şi prin structură, la cartea veterotestamentară, Florina Ilis aduce în prim-plan patru generaţii, începând cu cea a lui Petre Barna, personaj parcă mitologic, vânător primordial, continuând cu generaţia bunicilor, a lui Gherasim şi a Zenobiei, a lui Spiridon şi a Tereziei, cu a părinţilor, Ioachim şi Ana şi, în fine, ajungând în prezent la cea a celor care îşi asumă datoria de a nu lăsa trecutului să fie îngropat în uitare. Ei şi alte câteva personaje, unele episodice, altele memorabile, rătăcesc prin necunoscutul istoriei, iar pământul făgăduinţei este cel pe care, ca urmare a jertfei lor din Primul Război Mondial, oamenii îl primesc şi de care îşi leagă inseparabil destinul de ţărani. Romanul Florinei Ilis este, înainte de toate, o carte a memoriei, care îşi pune în nenumărate rânduri problema propriului statut şi a datoriei morale pe care o are: în centrul ei stă nu numai povestea dramatică a ţăranilor care îşi pierd pământul în timpul comunismului, ieşind din conturul firesc al propriei condiţii, ci şi silueta, tot mai concretă pe măsură ce înaintăm în lectură, a urmaşului care adună la un loc toate poveştile familiei, ale "neamului" (cu întregul polisemantism al termenului), ştiind că totul capătă sens dacă se salvează într-o poveste. Nu e vorba numai de inventarul faptelor şi de recensământul oamenilor care s-au perindat în veac, ci de adevărul vieţilor lor, care nu poate fi surprins decât prin poveste, adică prin ficţiune. De aceea, scriitorul procedează ca un istoric, se documentează, adună mărturii, îi "anchetează" la propriu pe alţii, strânge documente, interpretează fotografii şi, mai ales, umple spaţiile albe ale trecutului cu ajutorul imaginaţiei, dă viaţă unor informaţii care pot părea seci, lipsite de viaţă. Salvate în poveste, numele încep să devină persoane, oameni vii, dramele pulsează în carte, adevărul istoriei lasă locul adevărului uman.

Cartea numerilor nu este un roman tezist, încă un roman despre comunism, aşa cum ar putea ricana scepticii, ci o carte cu şi despre memorie. E adevărat, naraţiunea înaintează tacticos, "ardeleneşte", cu destule pasaje redundate sau terne, uneori epicul nu este spectaculos, firele se leagă greu, târziu, dar, când o fac, efectul este impresionant. Da, cititorul are nevoie de răbdare, pentru că zecile de poveşti şi de personaje alcătuiesc abia după câteva sute de pagini un tablou complet, coerent. Dar nu e nimic lăsat la întâmplare în carte, orice detaliu îşi are rostul lui, orice personaj aparent decorativ îşi are rolul său în povestea mare. Există două perspective care se amestecă şi îşi răspund permanent în carte: una a personajelor, care trăiesc istoria fără să aibă prejudecata că o fac, văzând-o de jos, pe orizontală; şi una a scriitorului care priveşte totul de sus, pe verticală, combină faptele, întâmplările, personajele pentru a obţine astfel povestea mare, în care fiecare îşi are rolul lui. Efortul său este arhivistic, documentar, dar, spuneam, şi specific literaturii, căci imaginaţia reprezintă una dintre sursele esenţiale ale asamblării imaginii de ansamblu. Or, această poveste impresionantă, care cuprinde patru generaţii nu este altceva decât o formă a memoriei. Ea salvează de la uitare şi, mai important de atât, dă semnificaţie întâmplărilor din trecut. Cei vechi şi-au trăit vieţile, au traversat încercări teribile, au pătimit pentru pământul lor; urmaşul lor, scriitor, care a avut şansa unei istorii mai blânde în mediocritatea ei (e condiţia generaţiei noastre!!!), îşi asumă misiunea de a conserva toată suferinţa şi toată demnitatea şi compromisurile, şi durerile, şi bucuriile strămoşilor într-o carte. Numai aşa, adunat într-o poveste amplă, trecutul capătă sens şi se transformă în memorie comunitară.

De multe ori, scriitorul îşi asumă, în carte, faptul că scrie un "roman al satului". Cartea numerilor este şi aşa ceva, dar nu e numai atât. E o carte a memoriei, dar şi o carte despre memoriei. Interesant e că personajele au propriile partituri, scriitorul înregistrează adesea ca atare depoziţiile lor, îi lasă să îşi depene amintirile, poveştile. Există, prinse în chihlimbarul Cărţii numerilor, câteva micro-romane bune în sine: numai puse laolaltă însă ele capătă relevanţă şi, mai mult decât atât, reuşesc să dea relevanţă, adică semnificaţie unei lumi, unui secol de istorie românească, făcută, îndurată la bază, în lumea satului. O lume care îşi contemplă iluzia normalităţii pentru scurtă vreme, dar care apoi se va confrunta cu drama propriei risipiri, a propriei ieşiri din contur.

Memoria este singura care mai poate da identitate, azi, acestei lumi. Sigur că o salvare a satului prin recursul la propria tradiţie şi memorie recentă este o utopie. Dar e bine când de utopii se ocupă scriitorii; e catastrofal când ele se mută în ideologie. Epopeea satul transilvan din această carte e o dovadă în plus.

La fel de importantă este în carte tema autorului. Faptele sunt ale personajelor, dar povestea este a sa. Şi şi-o asumă nu doar ca o datorie morală faţă de cei din familia lui, ci ca pe o datorie culturală. Iar asta e deja mai mult. Încă de la primele capitole, autorul cărţii nu îşi ascunde prezenţa în text. Dimpotrivă, aş spune, şi-o face simţită din plin, uneori repetitiv, cu prea multă insistenţă. Această fixare a poziţiei sale faţă de evenimentele reconstituite şi teoretizările numeroase pot deranja la lectură, pot fi resimţite ca un balast. Dar e strategia autoarei de a puncta importanţa literaturii ca formă a memoriei culturale: ea contribuie decisiv la impunerea imaginii instituţionalizate despre sine a unei comunităţi. De ce să nu continuu: fie şi a unei "comunităţi imaginate", cum a definit Benedict Anderson naţiunea. Or, pornind de aici, marea miză a acestui palier al cărţii este, cred, următoarea: ce posibilităţi mai are, azi, literatura de a alimenta imaginarul social? Fără să fie militantă, ca în secolul romantic sau ca la începutul veacului, înainte de Unire, mai are ea cum, doar prin poveste şi mai ales prin uriaşa cantitate de viaţă pe care o poate recupera din trecut, să contribuie la resuscitarea unei conştiinţe de sine? Memoria nu e o pastă diformă, asemenea trecutului; memoria dă formă trecutului, îl organizează, îl construieşte, îl imaginează la nevoie, pe scurt: îl modelează sub formă narativă. Îi dă, cumva, sens.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română "A. Philippide", Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video