Liviu Dănceanu – mai mult decât muzică (I)

La 24 octombrie 2020 sintetizam în această pagină calitățile dovedite de Liviu Dănceanu compunând, coordonând timp de decenii ansamblul instrumental specializat în interpretarea muzicii contemporane, „Archaeus”, inventând festivaluri, stabilind comunicarea vitală, creatoare între autorii-interpreții de peste hotare și cei din țară. Am avut prilejuri deplin lămuritoare să admir meritele renascentistului de lume nouă Liviu Dănceanu ascultând concertele organizate de el la Bacău împreună cu prietenii de-o viață din Filarmonica „Mihail Jora”, programele ansamblului său în festivalul „Festum Musicae” de la Iași, discurile multe rămase în urma strădaniei sale neîntrerupte de a-și documenta realizările artistice. În cele câteva conversații înregistrate pentru televiziune și radio am putut admira ușurința trecerii de la dialogul cu subiecte obișnuite, ale vieții de zi cu zi, la dialogul inspirat de idei, stiluri, istorii și perspective ale fenomenului muzical. Rostirea sa cu voce molcomă, lipsită de accente, redundanțe, pauze de gândire sau de aflare a cuvântului cel mai potrivit, de parcă avea sub ochi textul îndelung șlefuit – totul argumenta vocația omului de spirit înalt, ce reușea să păstreze gândul și fapta în zodia selectă a creativității.

I-am citit aproape săptămânal eseurile din „România Literară”, dar abia textele din volume își etalează plenar atracția. Motivele sunt ca un ciorchine de strugure cu boabe multe, parfumate, pe care le savurezi cât ți-e pofta. Rădăcinile din care urcă seva ce ajunge condensată sub forma miniaturilor sunt ideile (multe, aproape toate aplicate ca autor, interpret, profesor, publicist, organizator de concerte și festivaluri), jocul părelnicelor contraste ale tradițiilor muzicale din toate zările cu modernismele bine ținute în frâu, dorul fără sațiu inoculând adeseori climatul emoțional-spiritual propriu muzicii sale, ferestruicile deschise larg spre depărtările fremătătoare ori înnegurate ale avangardei. La recentul Festival al Muzicii Românești de la Iași am constatat că „Archaeus” și-a păstrat, acum sub conducerea lui Mircea Pădurariu, promptitudinea, finețea de senzor al conceptelor și ethosului definitorii pentru lumea deconcertantă în care trăim. Ca un freejazz în care se absolutizează primul element constitutiv al stilului: nu mai contează de unde pornim, spre a nu ști unde vom ajunge.

Despre muzica numită Liviu Dănceanu – „Archaeus” am scris, voi mai scrie, pe măsura valorii sigure. Nu cred că s-a comentat prea mult celalată față a creatorului cu însușiri renascentiste și atribute ale modernității – Liviu Dănceanu. Argumentul din acest colt de pagină este volumul Jurnal de citit ascultând muzică (Editura Corgal Press, 2009). Eseurile ocupând uneori cel mult două pagini și jumătate ar atrage, cu siguranță, cititorul fără răbdare, cel mult curios să afle subiecte, poate chiar modul de tratare al autorului. Lăsând la o parte acest tip de lector, se cuvine admirată concizia elegantă a textelor. Exersați datorită peregrinărilor atâtor români ce și-au lăsat impresiile despre „orașul lumină” în rubiconde volume care ne-au încântat altădată (Eugen Simion cu Timpul trăirii, timpul mărturisirii. Jurnal parizian este un exemplu, și ar mai putea fi A.E.Baconsky, prin cele două cărți cu același titlu, Remember, fals jurnal de călătorie), ar fi de interes ce experiențe a avut un muzician în orașul unde ne simțim și fascinați, și familiari, aproape ca acasă.

Nu e nevoie ca titlurile notațiilor diaristice să fie altceva decât nume. Doar citindu-le, românul obișnuit cu Parisul va simți rezonanța istorică a locului, clădirii, pieței respective, va dori să știe ce înseamnă ele pentru Liviu Dănceanu. Curiozitatea îi va fi răsplătită de salata opulentă a ideilor, a metaforelor aducând trecutul cu prezentul în armonie și în disonanță. Exemple sunt la discreție, la orice pagină ai deschide cartea. Cum nu le-a ocolit nici în partiturile sale, Liviu Dănceanu evocă disonanțele realităților românești în spațiul francez. „Cité des Artes” este descrisă metaforic, dar realist:

Une Babel hereuse. Dar și o uzină impresionantă, în care se forjează limbajul unic al artei. În fond, Cité de Arts este locul geometric de întâlnire a optzeci și șapte de țări ce își trimit reprezentanții cu burse pentru a deveni, preț de câteva luni, iscusiți misiți între idee și întruparea ei artistică ori abili avocați ce pledează cauza gratuității și generozității. Că doar puțini dintre ei dețin forța de a fi incoruptibili, autentici și inspirați, îndepărtându-se, pe cât posibil, de absurd, prisos sau chiar de păcat, că și mai puțini deprind taina restaurării unui început de lume, încercând să umple „golul” prin renunțarea la oficiile materiei agresive, aceasta este doar o față a poveștii. […] Până de curând povestea României la Cité des Arts a fost una săracă în personaje, seacă în acțiune. Doar câțiva plasticieni (printre ei, Horia Bernea, Sorin Dumitrescu, Ovidiu Maitec, Wanda Mihuleac, Teodor Moraru, Ion Nicodim, Leonard Răchită, Ioan Stendl). Compozitori, nici atât (Carmen Petra Basacopol, Gheorghe Costinescu, Costin Miereanu, Mihai Mitrea Celarianu). Lasă că majoritatea granturilor au venit din partea statului francez, dar nici măcar nu am catadicsit să ne înscriem pe lista extinsă a fondatorilor de ateliere. A trebuit să așteptăm mult și bine până când, prin subțirimea și grația unor gesturi (altminteri firești) întreprinse de noul val, suplu, coinsistent, de intelectuali-manageri, să avem și noi un studio al nostru (o mașină de locuit, e-adevărat, poate chiar o colivie a trupului, în același timp însă singura formă de intimitate și de împăcare a ființei statornice cu alteritatea vagabondă). Am intrat astfel în guvernul lui Cité des Arts exersând, sper, tot mai intens, resursele unei bucăți de ieri, a întregului de azi și a unui ceva din mâine. Aceasta și pentru că alaltăieri e de-acum istorie, iar poimâine este încă utopie. (pp. 18-19).

Voi încheia prima parte a notațiilor despre „Jurnal de citit ascultând muzică” precizând doar că Liviu Dănceanu avea calitatea rară de a-și marca ideile rostite spontan ori scrise cu formule, cu metafore ce le întăreau semnificația, plăceau, rămâneau în memorie, păstrându-și, cum am subliniat, moderația eleganței. Lăsând paginii 20 impresiile despre un recital de vioară și pian ascultat la Auditorium-ul „Edmond Michelet”, Liviu Dănceanu nota într-o zi de 23 ianuarie (anul nu contează): Mult prea discret, acompaniamentul Gabrielei Paluch [pianistă] a fost ca și cum nu ai spune lucruri de care va trebui cândva să dai socoteală. (p. 20)

Se poate comenta mai mult, mai explicit decât atât?

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog și profesor

Publicitate și alte recomandări video