Lolita de Bacău – începutul sfârșitului

Nu mă așteptam să se facă atâta vâlvă din cauza unor piese muzicale. De la Babasha și Coldplay încoace nu s-a mai văzut așa ceva. Adică de vreun an. Asta arată faptul că suntem un popor extrem de interesat de cultură, altfel nu se explică. Deodată, educația culturală din orice român se deșteaptă, iar acesta se apucă să comenteze pe toate canalele de mama focului. Toți au o părere, toți sunt experți, niciunul nu e neutru, niciunul nu zice că nu se bagă. Ar fi culmea să stau și eu deoparte…

Acum vreo trei săptămâni am văzut pe Facebook, trimis de Măria Sa „Algoritmul” prin cine știe ce calcule, un clip muzical care m-a lăsat paf. Era cu o fată care cânta într-o gară. Foarte mișto melodia. Clipul, ce să zic, nu m-a impresionat, dar se potrivea bine cu contextul. Am mai ascultat încă o piesă, mi-a plăcut și aia. Foarte faine versurile și era cântată cu feeling, iar vocea era dumnezeiască. Ce talent, îmi spuneam, bravo ei, dar cum de nu e cunoscută fata asta, Lolita Cercel?

Și pac, peste câteva zile apare bomba: totul a fost plastografie, monșer! Lolita o ardea pe IA, frate! Bine, nu total, dar mare parte, adică nu era reală 100%, cum am crezut ca fraierul prima dată. Acum ce să fac, să-mi pară rău că mi-a plăcut? Să-mi retrag sentimentele? Să regret laudele pe care le-am zis în gând? Să-mi înghit oftaturile și tremurăturile sufletului stârnite de artă? Pentru că eu asta am simțit, artă. Nu era ceva rece, robotic, era cu sentiment.

Interesându-mă și adăugând ce am mai văzut pe la știri, am aflat că un băiat specializat pe design, din Bacău, e autorul din umbră al întregului scandal artistic, ca să zic așa. Își spune Tom și nu vrea să-și divulge fața ori identitatea reală. În schimb, vorbește foarte bine prin intermediul ei, prin intermediul creației lui, Lolita Cercel. Și e beton gagica. A dat interviuri la televiziuni, cu niște răspunsuri trăsnet, venite la fix. Nu știu dacă tot Tom i-a scris și răspunsurile, dar e mai bună decât mulți artiști pe care i-am auzit bâlbâindu-se de mama focului ori spunând inepții.

Nu au întârziat să apară acuzațiile de plagiat. Că e o combinație de stiluri furate de la unii sau de la alții, că e necinstit ce a făcut, că nu e corect, că nu plătește drept de autor; nu e fair-play să stai în spatele unui ecran și să pui un program de IA să facă muzică pentru tine. Că nu e umană muzica, că nu stârnește sentimente etc. Ca și cum toate celelalte compoziții „originale” care ne bubuie în urechi pe la toate terasele sunt făcute de la zero, fără nicio influență, fără nimic. Totul original. Măi să fie…

Totuși, ca mai întotdeauna, adevărul e la mijloc. Consecințele sunt extreme, dar adevărul e mereu la mijloc.

Ce pot să zic, fără să exagerez, e că, oricât aș încerca să pun în față umbra IA-ului, tot îmi iese ceva bun. Pentru că mi-a plăcut, mi-a transmis sentiment, chiar și după ce am aflat adevărul. Iar dacă ar fi să mă iau după toți jurații de la Vocea României, dacă o muzică transmite sentiment, e artă, nene. Deci Lolita Cercel e artă, fără doar și poate. Și nu cred ce spun unii, că e furt, ori că e doar combinație robotizată și atât. La urma urmei, nu e de capul ei, are în spate un om și, din câte am înțeles, acesta e pasionat de mult timp de muzică, e urmărit de dorința compoziției, nicio piesă nu a fost creată după principiul studenților furăcioși, cu ChatGPT, de genul „Fă-mi o melodie tristă despre unul care a părăsit-o pe una, pune niște versuri lăutărești și gata, nene, scoate-o pe piață”. Nu, Tom a avut clar în minte scopul său și tematica muzicii, versurile, linia melodică. El practic e compozitorul, interpretul, regizorul, scenaristul și agentul Lolitei Cercel. Nu IA-ul, așa cum se încearcă să se propage ideea. Încă nu e IA-ul singur responsabil de artă. El nu are încă nicio inițiativă aici. Abia când vom ajunge în stadiul acela vom putea spune că nu mai e vorba despre artă în sensul ei clasic, ci de altceva, un nou produs, naiba știe cum se va numi.

Până atunci însă, totul este inițiat, direcționat și finisat de către om. Și unde este omul va fi și artă, unde își va pune el amprenta, unde va avea el drept de decizie, de veto, se poate vorbi încă despre artă. Restul practic nici nu mai are importanță, pentru că sunt doar instrumente, așa cum sunt cele clasice muzicale. Doar că nu mai sunt fizice, nu mai au corzi, membrane, ci biți. IA-ul e un fel de chitară, dar una mult mai sofisticată decât cea clasică. Sintetizatorul, care și el a trecut prin aceeași critică, a rămas și azi o simplă sculă muzicală.

Și IA-ul, acum, este la fel, doar un instrument care îl ajută pe om să ajungă acolo unde nu a ajuns niciodată sau unde ajungea extrem de greu, după multă muncă și mult timp. Deocamdată…

Tom vorbește la un moment dat despre democratizarea artei cu ajutorul IA-ului și are mare dreptate. Odată cu apariția acestui nou instrument, se vor putea sări toate obstacolele care au stat până acum în calea artistului, oricărui artist, către popularizarea artei sale. Până acum, un om care producea o piesă de artă nu era suficient să creeze și atât, ci trebuia să depună o muncă uriașă, uneori mult mai mare chiar decât creația în sine, ca să-și facă opera cunoscută, să pupe toate fundurile care trebuiau pupate, să bată la toate ușile la care se putea bate, ca să își poată pune pe piață opera. Se dădea de ceasul morții să îi poată fi recunoscută – uneori de către o mână de șarlatani, monopolizatori ai culturii – unicitatea, produsul său, uneori de-a dreptul genial. Și sunt atâtea exemple, prea multe, de opere extraordinare, care au avut nevoie de lupte aprige cu un sistem învechit, rigid, lent, corupt, mârșav chiar, până să fie recunoscute ca atare. Și cine știe câte s-au pierdut pe veșnicie, uitate în vreun sertar de vreun agent neglijent, sau pur și simplu răuvoitor. Nu mai vorbesc de reversul medaliei, de „operele” fără nicio valoare promovate prin sistemul „Pile, Cunoștințe, Relații”.

Prin democratizarea artei, practic orice autor își poate acum crea acasă opera, o poate lansa în lume singur, și doar valoarea acesteia va decide dacă merită sau nu să fie apreciată sau aruncată la gunoi. Simplu, cinstit și eficace, cine e bun să câștige. Astăzi, IA-ul dă această șansă oricărui anonim de la Bacău sau din altă parte, oricărei fărâme de genialitate: să fie produsă și propulsată mult mai repede și mult mai ușor către lume, și să fie supusă nemijlocit criticii deschise și generale.

Când în istoria omenirii s-a mai pomenit să scrii, să înregistrezi și să și promovezi niște piese muzicale în doar două, trei săptămâni sau luni? Ei bine, asta e posibil azi, Tom de la Bacău a demonstrat că se poate. Iar asta se va întâmpla din ce în ce mai des de acum încolo.

Și nu va fi furt, artiștii fizici nu vor muri de foame, așa cum se insinuează, e destul loc sub soare pentru toți, vorba Lolitei, și va fi o concurență reală între talente. Pentru că despre asta e vorba, despre talente, și unde e concurență nu poate câștiga decât arta și publicul.

Am ascultat și ascult în continuare așa-zisa fake music pe net, sunt reinterpretări cu ajutorul IA-ului ale unor piese clasice de tot soiul și pur și simplu nu mă mai satur, sunt de o naturalețe și o desăvârșire absolute. Multe, foarte multe sunt chiar reușite din toate punctele de vedere. Înseamnă asta că nu-mi mai plac originalele, că nu le mai ascult, că mi-am pierdut interesul pentru vocea naturală umană? Nici pe departe, dar arta e despre joc, joacă, nebunie, și dacă nu o lăsăm să se joace cu mintea noastră înseamnă că nu merităm să o simțim. Iar IA-ul e un instrument perfect de joacă, să îl lăsăm măcar în artă să se joace. Oricum își va găsi și el limitele sale la un moment dat.

De exemplu, nu cred că va reuși vreodată să bată omul la dans/balet. Asta cred că e ultima redută în materie de imitație a artei. Când voi vedea roboți care să danseze pe viu așa cum fac balerinii de la Balșoi Teatr, atunci voi recunoaște că epoca creației omenești în artă s-a încheiat și că va începe un nou capitol. Și voi spune împăcat: la drept vorbind, era de așteptat un final al artei. Nu putea dura la nesfârșit, pentru că totul are o limită, nu?

De fapt, dacă stau bine și mă gândesc, de ceva vreme chiar se vede o epuizare a imaginației umane în ceea ce privește arta. Temele, mijloacele de creație, toate au început să se repete, și parcă din ce în ce mai stângaci. Se șoptește de mulți ani pe la colțuri că s-a spus cam tot ce trebuia să se spună, dar nu are nimeni curajul să pună punct, să o arunce în față lumii în piața mare. Câte lucruri poți inventa la nesfârșit care să fie originale? Doar câteva, apoi faci divagații și variațiuni pe aceeași temă. Epoca de glorie a creativității umane, din punctul de vedere al artei, se apropie de final. A fost frumos, dar gata.

Briscan Zara este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video