Lucian Ban – Mat Maneri – John Surman la Ateneul Român

miercuri, 10 iulie 2024, 03:00
1 MIN
 Lucian Ban – Mat Maneri – John Surman la Ateneul Român

Muzica trio-ului Lucian Ban – Mat Maneri – John Surman s-a potrivit deplin sălii istorice a Ateneului Român, dar cred că și-ar găsi rezonanța sonor-afectivă în orice ambient arhitectonic, până și în cea mai modernă sală. Este un exemplu fericit de înțelegere a tradiției cu modernitatea echilibrată.

În informația foarte scurtă publicată cu câteva ore înaintea concertului de marți 25 iunie despre programul inclus sub umbrela multicolor-stilistică „Athenaeum Summer Festival” se preciza că muzicienii „vor reimagina prin limbajul jazzistic teme folclorice culese de Béla Bartók din satele din Transilvania acum un secol”. Proiectul susținut de contrabasistul John Hébert și Lucian Ban într-un octet instrumental pe scena festivalului internațional „George Enescu” (2009), arhivat pe albumul discografic „Enescu Re-Imagined” („Sunnyside”, 2010), spectacolul „Oedipe Redux”, reinterpretare a operei „Oedipe” de George Enescu (2019) regizat muzical de pianistul Lucian Ban și violistul Mat Maneri, urmărit în Belgia, Olanda și Franța („Sunnyside”, 2023), „Transylvanian Concert” („ECM”, 2013), „Transylvanian Old Folk Songs” („The Béla Bartók Field Recordings”, „Sunnyside”, 2020) reprezintă o parte a preocupărilor pianistului Lucian Ban și a violistului Mat Maneri. În baza americană de date „All Music”, sursă de informații deplin credibilă, discul „Enescu Re-Imagined” este plasat la categoria largă din punctul de vedere al genurilor și stilurilor: „modern creative”, „avant-garde jazz”, „classical crossover”, „chamber music”. Deci, nu doar jazz. Cei ce lucrează la „All Music” au definit corect, cuprinzător, nu numai ideatica, realizarea muzicală a discului amintit, ci toată creația elaborată/spontană a lui Lucian Ban în solitudine ori împreună cu fidelul său partener Mat Maneri, ori în tovărășie cu alți compozitori și interpreți. Este evident, lucrările camerale, simfonice, opera „Oedipe” rămase de la Enescu, antologiile de cântece tradiționale realizate de Bartók nu pot fi traduse mecanic în „litera și spiritul” jazzului clasic ușor de ascultat și de dansat, o muzică de divertisment, cum îl consideră încă destui. Iar jazzul contemporan, se știe, și-a unit destinul cu cel al muzicii academice contemporane într-un mariaj fericit, rezistent de peste șase decenii. Bill Evans, Chick Corea (ca să aleg numai două exemple ilustre) îi argumentează în mod strălucit viabilitatea, succesul.

Concepția lui Lucian Ban corespunde și axei principale a jazzului contemporan, trasată, tot așa, cu mult timp în urmă, încă de saxofonistul John Coltrane, preocupat de modurile muzicale orientale, concepție perpetuată de adepții etno-jazzului. Genul muzical închegat la confluența secolelor XIX-XX pe pământ nord-american de afluenții muzicii clasice și tradiționale europene, în acord cu tradiția africană, a cunoscut din a doua jumătate a secolului trecut o nouă influență, preponderent din cultura est-europeană, din zone etno-geografice puțin studiate, însă bogat ofertante pe planurile melodic, armonic, ritmic, sonor-expresiv. Cultura muzicală tradițională românească are încă rezerve bogate. Lucian Ban dovedește pasiunea, competența, fidelitatea,  respectul necesare valorificării calitative a tezaurului muzical românesc în limbajul modern caracterizat de cele patru denumiri menționate.

Două reușite ale sale sunt intrarea în zona de interes a prestigiosului concern ECM (Editions of Contemporary Music). Reușită unică pentru un muzician român, în 2013 împreună cu Mat Maneri („Transylvanian Concert”) și colaborarea cu John Surman, de mult timp nume de referință al importantei instituții discografice. Nu este puțin lucru să îl atragi pe acest veteran al jazzului, în general al muzicii moderne, spre universul tradiției arhaice românești, așa cum l-a descoperit și promovat Béla Bartók. Este adevărat, Surman a rămas de aproape șase decenii un campion al versatilității stilistice, un artist cu o minte deschisă, cu o receptivitate rară la ofertele venite de pretutindeni. Un muzician cult care a înțeles, a prețuit în mod creator valorile clasicismului și modernismului european, până la radicalismele valabile ale avangardei. Intrarea sa în universul muzical-spiritual românesc prin poarta deschisă de Béla Bartók a fost naturală, firească – seria de opt creații oferite recent la București potrivindu-se spiritului muzicii noastre arhaice, ambientului unic al Ateneului Român, universului muzical contemporan în ceea ce s-a păstrat ca frumusețe melodică, sensibilitate ardentă, originalitate, rafinament al invenției melodice, finețe a nuanțelor timbral-sonore, echilibru între dinamism și interiorizare a discursului muzical.

Lucian Ban a propus violistului american Mat Maneri, poli-instrumentistului britanic John Surman ca motive de inspirație colecția de cântece tradiționale din Transilvania, culese de Bartók în anii 1909-1917. Spre a oferi publicului un document ce atestă originea creațiilor moderne devenite surse de inspirație, L. Ban a lăsat spre audiție câteva zeci de secunde dintr-o înregistrare realizată atunci de însuși Bartók pe cilindri de fonograf. Gestul acesta presupune curajul neobișnuit de a te plasa ca țintă a criticilor, a eventualei respingeri de către public a relației dintre sursa muzicală originară și opțiunea conceptual-interpretativă modernă, poate prea modernă, chiar inadmisibilă pentru unii. Nu a fost așa, curajul a avut ca argument infailibil toată desfășurarea muzical-artistică ce a precedat și a urmat documentul întocmit de Bartók.

Vorba românească „de n-ar fi, nu s-ar povesti” este irelevantă, pentru că muzica elaborată-improvizată de Lucian Ban, Mat Maneri și John Surman nu poate fi descrisă, iar cuvintele de aici, nicicum altfel decât superlative deplin meritate, nu ajută cititorul. Mai cu folos mi se pare precizarea metodelor principale de constituire a spectacolului muzical. Respectarea contrastului ca tip de melodie, ca ritm născut din balada originară, aproape șoptită, ajunsă la incandescența dansului-iureș prin dinamismul paroxistic, expresionist, în manieră free-jazz; luminarea rezonanței naturale a doinei românești cu bluesul american (mai ales pe corzile violei lui Mat Maneri și în pâlnia saxonului sopran ce nu poate fi decât virtuoz sub degetele lui John Surman); altă înfrățire sonor-muzicală fiind același saxofon sopran ce îți trimite invariabil gândul la taragotul românesc; „bătătură” din fața casei vechi în care se dansează până la uitarea de sine, „maramă” fină, corespondent al pânzei armonic-sonore diafane împodobind suplimentar melodia îngânată la violă, saxofon sopran ori clarinet-bas, claviatura lui Lucian Ban amintește când țambalul, când sunetul sintetizat electronic. Este o performanță să obții astfel de expresii sonor-muzicale doar cu trei instrumente acustice.

Nu doar colecția lui Bartók i-a inspirat pe interpreți: am fost plăcut impresionat că intraductibilul cuvânt românesc „dor” și-a aflat posibila variantă englezească „The return”, regăsindu-și locul originar în limba română – „Întoarcerea”. Bartók i-a cântat această baladă la pian prietenului său Ioan Bușiția în anul 1921, John Surman a reinterpretat-o emoționant în 2024, tot în România, la clarinet-bas.

Muzica trio-ului Lucian Ban – Mat Maneri – John Surman s-a potrivit deplin sălii istorice a Ateneului Român, dar cred că și-ar găsi rezonanța sonor-afectivă în orice ambient arhitectonic, până și în cea mai modernă sală. Este un exemplu fericit de înțelegere a tradiției cu modernitatea echilibrată.

Se mai cuvine subliniată o idee: la prestigiul, virtuozitatea, rafinamentul său,  lui John Surman nu-i poți „lipi” superlativele răsuflate, găunoase „marele”, „excepționalul”, „extraordinarul”, „celebrul”. El merită să argumentezi, oricât de concentrat. Mi-a plăcut modestia, înțelepciunea, firescul de a nu-și da importanță la cei 80 de ani de viață ce se vor rotunji peste câteva săptămâni, capacitatea de a-și înveseli uneori privirea, de a râde, ca podoabă a conversației prietenești cu care te copleșește. După neuitatul recital susținut acum două decenii în studioul Societății Române de Radio împreună cu pianistul John Taylor, a doua prezență a lui John Surman la București încadrat de Lucian Ban și Mat Maneri a fost o experiență impresionantă.

 

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog și profesor

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii