Lumi paralele

***

Din păcate sau mai degrabă din fericire, nici rațiunea, nici ateismul nu pot rezolva problemele ființei. Devenind ateu sau chiar născându-te ateu (în paranteză fie spus, nimeni nu știe dacă ne naștem cu credință înrădăcinată în suflet sau o dobândim pe parcurs, nici dacă ne naștem atei sau nu), primind nici o educație de esență materialistă sau materialist-științifică, sau, mai nou, materialist consumeristă sau materialist corporatistă, sau, și mai nou, materialist big datistă, nu scapi de nici una din marile întrebări care frământă mintea omenească de la începuturile ei pierdute în negura timpului și până-n zilele noastre: de unde venim, cine suntem, încotro ne ducem și care este rostul nostru în lume, alături de altele precum: ce este materia, ce este spiritul, ce este timpul, ce este spațiul etc., etc…

Rațiunea și ateismul răscolesc agitând în gol ideile legate de relația omului cu divinitatea, cu misterul. Respingând prezența creatorului în lume, ateismul respinge și misterul, revelația, reducând psihicul uman la un simplu mecanism rațional. Pentru un ateu nu există nici o taină legată de creație și nici de ființare.

Ateul ar tinde să privească sufletul uman ca pe un obiect, ca pe un scaun, ca pe un dulap sau ca pe o unghieră, care dacă s-a rupt îl arunci la coșul de gunoi. El e convins că nu există nici divinitate, nici eternitate. Neputându-se raporta la Dumnezeu sau la tot ce este etern, ateul se raportează doar la sine însuși și la rațiunea sa. Neavând un alt reper nici înlăuntru, nici în afara sa decât propria sa rațiune, el se va agăța de legea morală și de cerul înstelat despre care vorbea iluministul Kant, dar va respinge transcendența. Din când în când însă sufletul său va fi cuprins de îndoială și de mustrări de cuget. Căci, ateul, indiferent de puterea crezului și a rațiunii sale, nu va scăpa de întrebarea dacă există sau nu există Dumnezeu. Undeva în forul său interior, el va murmura din când în când, înfiorându-se: și totuși dacă există? Pentru a ieși din dilemă, el va apela la pariul lui Pascal, întorcându-i însă cuvintele pe dos. În final, îi va da dreptate filozofului atunci când va citi o altă aserțiune emisă de Pascal care spune că Dumnezeu e un punct ce se mișcă cu o viteză infinită. Mișcându-se cu o viteză infinită, Dumnezeu e prezent oricând în orice loc și în orice particulă din univers. El va accepta ideea, dar va respinge cu vehemență prezența divinității în lume, marșând pe rațional.

„Un ateu – spune Stanislav Grof, părintele psihologiei transpersonale – reprezintă expresia finală a umorului cosmic. El nu este altceva decât o unitate desprinsă din conștiința divină care și-a dedicat existența temporară unei bătălii tragi-comice pentru o sarcină vizibil imposibilă. El insistă și e hotărât să dovedească faptul că universul și el însuși reprezintă doar ansambluri accidentale de materie și că nu există nici un creator. Un ateu a uitat complet că e de origine divină, nu crede în existența lui Dumnezeu și poate chiar să-i atace cu pasiune și violență pe toți credincioșii.”

Și Grof conchide apelând la cuvintele poetului și filozofului indian Aurobindo Ghose, care afirmă că un ateu nu-i altceva decât un mic Dumnezeu care se joacă de-a v-ați ascunselea cu el însuși.

În orbirea ei, rațiunea noastră îi reproșează lui Dumnezeu lipsa de substanță. Îi mai reproșează și faptul că Dumnezeu rămâne surd și orb la strigătele de disperare ale omului. Ei bine, dar cum ați dori să fie Dumnezeu, să fie material. El e material, fiindcă se găsește în fiecare părticică de energie și materie. Trebuie să-l simțim însă cu sufletul, cu partea noastră sensibilă și imaterială. Dacă bunul Dumnezeu li s-ar arăta la față oamenilor de fiecare dată când aceștia Îl invocă, atunci Dumnezeu n-ar mai avea nici o clipă de odihnă, iar imaginea lui s-ar banaliza într-atât, încât prezența Sa ar deveni sâcâitoare.

Dumnezeu însă, spre fericirea noastră, trăiește într-o dimensiune inaccesibilă ființei umane. El e numai duh și spirit. Deși materia nu-i întru totul străină, ci doar îndepărtată. El o însuflețește și-i conferă existență, uneori chiar și spiritualitate, dar nu poate face să dispară, ci doar să treacă dintr-o formă în alta, pendulându-se în hău la nesfârșit.

Gândiți-vă, câți oameni sunt pe lume? 7, 8 miliarde? Dar câte fire de iarbă?

Dacă i s-ar arăta la față unuia, atunci ar trebui să apară în fața tuturor.

Căci Dumnezeu e al tuturor.

Poate chiar mai mult al firelor de iarbă ce foșnesc uneori atât de tainic în apus, decât al oamenilor, care nici în momentele de taină, când li se dezvăluie o parte din misterul lumii, nu știu să asculte glasul tăcerii ce-i apropie de Dumnezeu.

Trăim însă într-un timp în care Dumnezeu se retrage discret din lume. De fapt, El s-a retras de mult, începând cu secolul luminilor, fiind înlocuit de rațiune, apoi în timpul Revoluției Franceze, când a fost suplinit de ghilotină. S-a retras și în timpul Marii Revoluții din Octombrie, care a lăsat în urma sa sânge și prăpăd. Dar au mai rămas risipite în lume mici scântei din suflul cel dintâi, care luminează și încălzesc sufletele aflate în restriște. Acum și ele, strângându-se laolaltă, încearcă să-și găsească drum spre o altă lume. În locul lui Dumnezeu domnește azi rațiunea. Rațiunea care nu ne-a ferit de dictaturi, și de aberații și de războaie mondiale, care au omorât atâta omenire. Aceeași rațiune ne îndeamnă astăzi să ne înarmăm, în numele păcii și, desigur, al rațiunii până-n dinți.

O pojghiță subțire de 2% atât reprezintă rațiunea omului, în rest conștiința lui e plămădită din neant și închipuire.

 

***

Sub fiecare literă a fiecărui cuvânt sălășluiește un înger.

Dacă întorci cuvântul pe dos, așa cum ai întoarce o piatră vei descoperi o mulțime de îngeri stând de veghe în locul în care înțelesurile și neînțelesurile se întrepătrund.

Îngerii își schimbă mereu locul între ei, unii continuă să vegheze, alții adorm, bolborosind prin somn cuvinte neînțelese, acoperite de ceață.

În timp ce dormim, cuvintele își schimbă mereu înțelesul, astfel că propozițiile și frazele capătă tot alte și alte semnificații.

Trezindu-mă din somn, încerc să rostesc numele lui Dumnezeu în jurul căruia se adună, foșnind din aripi, toți îngerii din ceruri. Și în timp ce rostesc numele Lui fără început și fără de sfârșit, adorm din nou, căutând să înțeleg sensul literelor aflate sub oblăduirea somnului.

 

***

Emoțiile își au locul lor bine așezat în suflet și în poezie. Ele animă ideile și imaginile. La drept vorbind, nu știm dacă ideile izvorăsc din emoții și le animă sau dacă emoțiile se nasc din idei. Căci, dacă stăm să ne gândim mai bine, nici ideile nu sunt niște entități lipsite cu totul de însuflețire. Chiar și teoriile cele mai abstracte ne incită rațiunea, dar și imaginația, dând naștere altor teorii, sau de ce nu, la poeme cu un conținut vizionar. Emoțiile descoperă partea spirituală și abisală a cunoașterii umane, așa cum a afirmat unul din preoții ce oficiau liturghia la Biserica Uspenia, locul unde a fost botezat pruncul Mihai Eminescu. Fără emoții am fi doar niște cifre. Nu suntem. Cel puțin deocamdată. Aici, s-ar putea ca într-un viitor nu prea îndepărtat cifrele, prin intermediul IA, să posede nu numai emoții, ci și rațiune, și conștiință. Sper să nu prind un astfel de timp. Nu trebuie să uităm faptul că la baza construcției Universului sunt numerele. Numere pare și impare, raționale și iraționale. Și formulele chimice și alchimice. În funcție de vibrația lor, se nasc corpurile pământești, dar și cerești… Se naște și lumina. Se naște și întunericul. După cum știm, în numerologie, fiecare cifră poartă un mesaj unic, reprezentând diverse aspecte ale existenței noastre – de la potențialul pur și neexprimat al cifrei zero, la încheierea unui ciclu și contopirea cu divinul a cifrei nouă. Cifra zero au folosit-o babilonienii pentru a reprezenta simbolic spaţiul gol de pe abac. Pentru ei zero nu era un număr, ci un simbol.

Zero a fost respins de filozofii greci din pricina ideilor lor despre univers, dar cultivat de indieni, a căror filozofie folosea intens conceptele de neant şi infinit. În Numerologie, „fiecare cifră este asociată cu trăsături de personalitate distincte, abilități și mesaje specifice, oferindu-ne o înțelegere mai profundă a sinelui și a lumii din jur.”

Fiind asociat cu neantul, zero a fost acceptat cu greu, după secole întregi de suspiciuni și controverse, în Europa. Însuși Descartes afirma că neantul – zero absolut – nu există. „Natura are oroare de vid”, afirma el. Se pare că nu are. Căci natura, conform noilor descoperiri și teorii, nu este altceva decât o materializare a vidului.

Simbolistica ancestrală a cifrelor se intersectează atât cu astrologia, cât și cu poezia, și filozofia. De pildă, conform Numerologiei, cifra zero reprezintă principiul unic, „Dumnezeu în formă pură, nemanifestată, energia potențială din care se poate crea absolut orice”.

Ei, bine, IA tinde să materializeze tocmai toate aceste încărcături simbolice creând un univers al cifrelor și numerelor care ar putea avea propria lor viață și propriile lor legi de existență.

Fascinant.

 

***

Fiecare părticică de materie, din orice colț al universului, adăpostește atâta spiritualitate, încât, dacă ne-am închipui că înlăuntrul ei s-ar afla o cârtiță sau o colonie de termite care ar scormoni căutând să iasă la suprafață, din adâncul somnului său aflat sub împărăția morții, ar răzbate spre noi doar raze de lumină.

 

***

Din ce în ce mai straniu, pe fondul evenimentelor de acum, sună cuvintele lui Malraux, care păreau o butadă: „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc!” Ne înfundăm mai mult în ultima variantă. Ființa lui Dumnezeu pare să fi fost alungată din lume. El pribegește acum într-un alt timp și alt spațiu.

În locul Lui, mai marii lumii acesteia au ales armele.

Au ales crizele.

Au ales bomba atomică.

Au ales virusul.

În fața cărora s-au prosternat cu toții.

 

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video