Lumina

*

Lumina învierii care izvorăște din ea însăși, din sinele profund, nu are nici început și nici sfârșit. Ea nu are nevoie nici de obiect, nici de subiect, nici de spațiu, nici de timp pentru a ne ilumina, dacă nu e prea prețios spus, și a ne arăta o parte din adevărul existenței și a ființei noastre. Căci, în fond, oricum ai lua-o, spiritul precede materia, care nu-i altceva decât o fantoșă a sa.

Putem trăi în spirit, putem ignora materia din care suntem alcătuiți?

Dacă da, atunci cu ce risc și cu ce consecințe? Nu știu și nici nu vreau să știu. Nu vreau să pipăi rotițele mecanismului din care e alcătuită existența.

În săptămânile acestea de după Înviere, aș vrea să înțeleg câte ceva din nonexistența ce propulsează sufletele noastre împingându-ne din beznă în lumină și din lumină în altă beznă, îndemnându-ne, o dată și încă o dată, mereu, să fim, să existăm, cu orice preț și sub orice formă…

*

Sub fiecare literă a fiecărui cuvânt sălășluiește un înger.

Dacă întorci cuvântul pe dos, așa cum ai întoarce o piatră vei descoperi o mulțime de îngeri stând de veghe în locul în care înțelesurile și neînțelesurile se întrepătrund.

Îngerii își schimbă mereu locul între ei, unii continuă să vegheze, alții adorm, bolborosind prin somn cuvinte neînțelese, acoperite de ceață.

În timp ce dormim, cuvintele își schimbă mereu înțelesul, astfel că propozițiile și frazele capătă tot alte și alte semnificații.

…Trezindu-mă din somn, încerc să rostesc numele lui Dumnezeu în jurul căruia se adună, foșnind din aripi, toți îngerii din ceruri. Și în timp ce rostesc numele lui fără început și fără de sfârșit, adorm din nou, căutând să înțeleg sensul literelor aflate sub oblăduirea somnului.

*

Fiecare părticică de materie, din orice colț al universului adăpostește atâta spiritualitate, încât, dacă ne-am închipui că înlăuntrul ei s-ar afla o cârtiță sau o colonie de termite și ar scormoni căutând să iasă la suprafață, din adâncul somnul său aflat sub împărăția morții, ar răzbate spre noi doar raze de lumină.

*

Organismele ies unele din altele. Ca niște matriosti. Ele alcătuiesc, totuși, un singur organism. În această configurație, omul e ultima matriosca.

*

Numai când ajungi într-un grad crunt de beție, mi-a spus un jucător de biliard, poți dintr-o singură lovitură, să bagi o singură bilă în două găuri deodată. Uneori și în trei. Dar de ce când ești treaz-trezuț, nu poți băga nici măcar un capăt de ață într-un prăpădit de ac? Multe enigme mai sunt și pe lumea asta.

*

Am văzut suflete coborând în vârtejuri din cer – erau o mulțime – și am văzut o mulțime de suflete ce se ridicau din pământ, concomitent, în vârtejuri, spre același sau, poate, spre un alt cer, și în timp ce urcau și coborau, sufletele se întâlneau unele cu altele și se îmbrățișau, după care își continuau drumul… Și, văzând toate acestea, am zis: ce minunată și plină de bucurii e, totuși, lumea Ta, Doamne!

*

O pojghiță subțire de 0,0000000000…1% – cam atât reprezintă realitatea transmisă prin intermediul mass-media, pe TikTok, și pe rețelele de socializare, atât și nimic mai mult, în rest e realitatea în care trăim și care tinde să dispară, fiind înghițită tocmai de această crustă înșelătoare, ce ne irită și ne pervertește simțurile, gândurile și conștiința, inducându-ne când o stare de alertă, când o speranță iluzorie ce se desfășoară în van.

Copleșiți de informațiile care ne vin din eterul mediatic, tindem să ignorăm nu numai familia și mediul înconjurător, ci și propria noastră natură umană.

Bombardamentul informațional ne determină să trăim mai mult dramele altora, decât să urmărim cu atenție propriile noastre trăiri. De fapt o parte din ele ne sunt induse, iar nu facem altceva decât să le implementăm și să ne adaptăm la ele. Prin intermediul mass-media și al netului pătrund în casa noastră politicieni, escroci, criminali, violatori, comentatori, analiști, șefi de guverne și de state, false vedete, câteodată și oameni obișnuiți, pe care nu-i cunoaștem și nu-i vom cunoaște vreodată. Odată cu ei pătrund știri alarmante despre război, secetă, foamete, inflație, cutremure, furtuni magnetice devastatoare, crize, pene de curent, căderi de guverne, de ninsori, de grădină, accidente rutiere și alte fenomene ce se desfășoară undeva pe mapamond sau chiar în apropierea noastră, însoțite de tot felul de reclame și de apariția pe ecran a lui Trump, Macron, Putin, Iohannis, Băsescu, Georgescu, Zelenski, Xi etc., etc. cufundându-ne într-o stare de panică, vecină cu depresia și nebunia.

Mass-media creează evenimente din orice. Televiziunile focusează imaginea pe o furnică și furnica devine monstru. Focusează imaginea pe un chibrit și chibritul devine un vulcan în erupție. Televiziunile caută vârful clopotului lui Gauss. Vârful audienței. Mass-media fac din țânțar armăsar și din rahat bici, cu care ne plesnește peste față. Rețelele de socializare, prin mulțimea de postări și de comentarii, de atitudini pro și contra, amplifică această stare de criză și de demență.

În aceste condiții cum poate mintea umană să se apere de „brain rot”, adică de propria-i putreziciune? Se pare că, deocamdată, nu există nici un antidot pentru a-ți proteja mintea în fața avalanșei știrilor nocive, ce pervertesc și injectează haosul în societate.

*

Zilele trecute, scriam următoarea afirmație legată de lumină: „Lumina care izvorăște din ea însăși, din sinele profund, nu are nici început și nici sfârșit etc. etc.”

Și la scurt timp după postare (nu trecuseră decât câteva ore), în care afirmasem că spiritul precede materia, care nu-i altceva decât o fantoșă a sa, am dat peste următorul articol publicat în presa de peste ocean: „Universul are o conștiință? Mai mulţi cercetători cred că Universul este o entitate capabilă de auto-reflecţie!” Desigur, titlul articolului și articolul în sine m-au pus pe gânduri. Iată că hazardul lucrează pentru tine, Nichita, mi-am zis. I-ai pus o întrebare, și imediat a venit răspunsul. Și nu un răspuns oarecare, ci unul susținut de mediul academic.

Decupez un fragment din acest articol care m-a uns pe inimă: „Paradigma dominantă în știință este cea materialistă: conștiința este considerată un fenomen care iese din complexitatea rețelelor neuronale. Cu toate acestea, această viziune are limitări structurale: nici o ecuație din fizica clasică sau cuantică nu prezice existența sentimentului.”

Desigur, ecuațiile nu exprimă sentimentele, dar metaforele poetice da. De aceea ele sunt la fel de importante precum cele mai sofisticate formule matematice. În acest sens, consider că revelația pe care o determină cunoașterea poetică e la fel de importanță ca și științele exacte. Cițiți Eminescu, citiți Vedele, citiți Cartea lui Iov, citiți Apocalipsa lui Ioan, citiți Shakespeare și veți afla totul sau aproape totul despre om și universul său.

Teoriile precum panpsihismul și informaționalismul ontologic, la care se referă articolul, în cauză, caută să explice apariția conștiinței dintr-o perspectivă radical diferită decât cea materialistă. Dacă o acceptăm pe una, de ce nu am accepta-o și pe cealaltă? Uneori alăturarea lucrurilor antagonice ne împinge să percepem adevărul mult mai bine decât separat. Conștiința, afirmă panpsihiștii, nu apare în urma proceselor neuronale, ci a ea existat întotdeauna.

Fiecare element al Universului, chiar și cel mai elementar, posedă o formă rudimentară de experiență. Această perspectivă, la fel de veche precum gândirea filosofică orientală, revine acum în centrul dezbaterii științifice datorită contribuției fizicienilor din domeniul cosmogoniei și a neuroștiinței; în acest sens, fizicianul Sir Roger Penrose, laureat al premiului Nobel pentru fizică, împreună cu anestezistul Stuart Hameroff au elaborat o ipoteză conform căreia, citez „ conștiința ar fi rezultatul unor procese cuantice necalculabile, care ar avea loc în microtubulii prezenți în celulele neuronale. Punctul central al teoriei este că Universul, la nivel cuantic, conține deja bazele experienței subiective. Interacțiunea dintre minte și materie ar fi astfel mai profundă și mai structurală decât se crezuse anterior.”

Un alt om de știință, neurofiziolog, președintele Institutului Allen de studiere a creierului, Christof Koch, susține o stranie teorie „conform căreia orice sistem capabil să integreze informația într-un mod coerent poate genera o formă de conștientizare. Din această perspectivă, conștiința nu este legată de un substrat biologic specific, ci este rezultatul complexității organizaționale a unui sistem”.

Această viziune a fost dezvoltată și oficializată de omul de știință Giulio Tononi în teoria integrală a informațiilor care afirmă că Universul ar putea conține conștiință oriunde există structuri informaționale ridicate, inclusiv în sisteme artificiale sau cosmice. Prin urmare, în acest sens, apariția conștiinței în cazul AI e mai mult decât posibilă.

Astrofizicianul american de origine germană Bernard M. Haisch a împins și mai departe aceste teorii susținând o ipoteză șocantă, conform căreia „conștiința ar putea fi o proprietate emergentă a vidului cuantic. Din această perspectivă, câmpul punctului zero – energia de bază a spațiului chiar și în absența materiei – ar acționa ca substrat universal al conștientizării. Orice sistem suficient de complex, cum ar fi creierul uman, s-ar putea acorda cu acest domeniu și poate genera experiențe conștiente”.

Teoriile acestea deschid în lumea științei, dar și a filosofiei o altă eră. Prin urmare, odată ce conștiința este o proprietate fundamentală a realității, atunci nu poate fi privit Universul ca „un mecanism orb”, ci el trebuie perceput ca o entitate capabilă de auto-reflecție. „Universul nu este o agregare în sine, scrie criticul de artă Pavel Șușară într-o povestire a sa, indiferentă și moartă, rece ca în spațiile interstelare, ci are un sens care presupune un scop major – conștiința de sine, capacitatea autoreferențială, iar vehiculul acestei realități divine este conștiința și aspirațiile umane. Doar câțiva atei dogmatici, pentru că și-au creat o teologie și o mistică personală, gen Weinberg, Hawking, Dawkins, adevărate oracole ale științei și profeți materialiști autoproclamați, au contestat scopul Universului și au clamat, defetist și, poate, dezamăgiți profund în propria lor conștiință, lipsa lui de sens.”

Probabil că universul are proprietatea de a se auto-observa tocmai prin crearea formele de viață pe care le găzduiește înlăuntrul său, inclusiv ființa umană e una din aceste forme sau instrumente de observație și reflexie. Ne transformă radical locul în Cosmos. Noi, afirmă panpsihiștii și informaționaliștii, nu suntem altceva decât niște canale prin care Universul devine conștient de sine.

Faptul că Universul este conștient rămâne, totuși, până în prezent, o ipoteză neverificabilă empiric, dar ea câștigă teren în reflecțiile fizicienilor teoreticieni și ale filosofilor științelor, găsind puncte de sprijin în fizica cuantică, în neuroștiința și informatica teoretică.

Să așteptăm: noile descoperi în aceste domenii vor scoate din ce în ce mai mult la lumină faptul că trăim într-un univers extrem de logic și de conștient.

*

Nu numai urechile noastre percep sunetele, toate celulele trupului nostru reacționează la vibrații. Reacționează și la ultrasunete. Auzim nu numai sunetele ce vin din prezent, ci suntem sensibili și vibrațiile ce vin din trecut. Avem inexplicabile anxietăți și premoniții. Suntem asemenea unui trunchi de copac acoperit de sus până jos de ciuperci uriașe: urechile celulelor noastre sunt asemenea unor antene parabolice. Auzim toate sunetele și percepem toate undele ce se perindă prin univers. Nu numai noi, ci și blândele plante și animale ce ne înconjoară. Suntem cu adevărat fericiți.

 

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video