Luna sculptorilor români, un demers rătăcit între obiect şi subiect

Chiar dacă poate părea surprinzător pentru unii, mă confrunt des cu reticenţa unor artişti şi curatori faţă de evenimente precum Noaptea Albă a Galeriilor care, spun ei, ar încuraja spectacolul din jurul artei (cel al mulţimii, în primul rând) în detrimentul conţinutului, al mesajului ei. Însă, conştient de studiile care arată că peste 80% dintre participanţi le frecventează tocmai pentru că sunt, în primul rând, nişte evenimente sociale, consider că scena artistică nu poate rata şansa ca o (mică) parte din publicul ocazional să revină în spaţiile expoziţionale sau să caute ulterior informaţii despre artiştii sau lucrările de artă care le-au atras atenţia. De aceea mă încăpăţânez să organizez din 2016 încoace, în ciuda provocărilor inerente, evenimentul care face ca mii de ieşeni să treacă pragul galeriilor de artă şi atelierelor artiştilor ieşeni: NAG Iaşi.

Fără să mă bănuiască cineva de simpatii faţă de decidenţii din administraţia locală, am susţinut (inclusiv printr-un articol într-o revistă culturală de circulaţie naţională, intitulat „În apărarea artei contemporane”) iniţiativa de a aduce instalaţia unui artist internaţional la Iaşi. E nevoie ca publicul ieşean să fie expus şi la alte tipuri de artă în spaţiul public, obsesia pentru busturi şi forme de expresie artistică specifice secolului 19 şi începutului secolului 20 fiind toxică pentru recuperarea decalajului nu doar faţă de alte ţări, ci şi faţă de alte oraşe din România (Bucureşti, Cluj, Craiova, Timişoara ş.a.).

Scriam acum 5 ani că „prin simpla aruncare a lucrării pe pietonal, fără vreun indicator care să precizeze numele artistului, conceptul, ideea de la care a plecat, fără un comunicat de presă trimis înainte de amplasarea lucrării, nu după, Primăria a făcut mai mult rău artei contemporane, antagonizând o parte a populaţiei care asociază acum acest gen de artă cu lucrări pe care ea nu le poate înţelege şi accepta.”

O iniţiativă precum „Luna sculptorilor români”, care-şi propune, la 147 de ani de la naşterea lui Brâncuşi, să promoveze sculptura atât în spaţii dedicate artei, cât şi în spaţiul public, avea toate premisele de a se încadra în linia acestor eforturi care în limbajul managementului cultural s-ar numi „dezvoltarea şi diversificarea publicului”. În paranteză apropo de invazia de busturi menţionată mai sus, Brâncuşi a ajutat sculptura să depăşească obsesia figurativului, abstractizând-o şi esenţializând-o. Beneficiind de un buget substanţial, Ateneul Naţional a cooptat o serie de parteneri, printre care şi filiala UAP – Iaşi, pentru 11 expoziţii şi „peste 185” de sculpturi, expuse inclusiv în aer liber, pe domeniu public sau privat (al partenerilor).

Din păcate, dovedind că nu a învăţat nimic din experienţa cu instalaţia lui Clemens Behr aruncată pe pietonal în 2018, sculpturile au fost expuse în spaţiul public fără minime informaţii despre numele artistului şi al lucrării (doar 2-3 dintre ele aveau aceste informaţii trecute pe o plăcuţă sau un cod QR), uneori fără un postament/ suport adecvat, fără a ţine cont de încadrarea în spaţiul respectiv şi vecinătatea cu alte elemente (deschideri de stradă, clădiri, elemente de mobilier urban etc.)

Plimbându-mă pe strada Lăpuşneanu, m-am întâlnit cu nişte prieteni care m-au rugat să îi lămuresc dacă stâlpul de fontă sprijinit pe 4 dale de piatră din faţa Cinema Trianon este sau nu o lucrare de artă din cadrul „Lunii sculptorilor români”. Mărturisesc că nu am ştiut ce să le spun: din 1917, de când Marcel Duchamp a înscris un pisoar pe care l-a denumit „Fântâna” în cadrul unei expoziţii de sculptură din New York, punând bazele artei conceptuale prin folosirea ready-made-urilor (obiecte deja existente care pot primi funcţia de obiect artistic), un astfel de obiect poate fi o lucrare de artă. Iar printre lucrările selectate şi expuse la Iaşi, stâlpul de fontă lipit de intrarea în Cinema Trianon ar fi fost, estetic şi conceptual, una chiar destul de reuşită.

Revoltaţi, un critic de artă şi un artist din generaţia mai veche, care e şi sculptor, m-au întrebat la rândul lor de ce nu apar poziţionări publice faţă de eşecul acestei iniţiative care, în loc să promoveze artiştii şi să educe publicul, aducându-l aproape de arta contemporană, a stârnit confuzie şi comentarii răutăcioase despre lucrări prost amplasate, care nu par terminate sau care, fără informaţii descriptive şi o mediere adecvată, nu conving trecătorii că ar avea în faţă un obiect artistic valoros.

Iată însă că, nu la mult timp după această discuţie, am observat pe social media (un alt tip de spaţiu public) două luări de poziţie pertinente. Una aparţine Oanei Dragotă, o tânără muzeografă, cu studii în Franţa şi Spania, de la Muzeul de Artă din cadrul Palatului Culturii, care punctează elegant mai multe aspecte. O lucrare în spaţiul public nu are doar mize estetice, ci „atinge chestiuni mult mai complexe: valoarea socială şi politică a operei, participare civică, coeziune socială, desenarea spaţiului urban, mecanisme de finanţare etc.” Amplasarea ei în spaţiul public înseamnă „o realitate vizuală impusă tuturor, iubitori de artă sau nu, locuitorilor şi turiştilor, celor instruiţi sau mai puţin instruiţi, celor sensibili sau mai puţin sensibili”. Potrivit ei, reacţiile publicului, pozitive sau critice, sunt normale, iar dezbaterea generată ar trebui gestionată, rolul celor care au avut iniţiativa de a aduce lucrările în spaţiul public fiind cel de mediator, facilitator şi actor în lucrul cu comunitatea. „A instala o opera în stradă este absolut insuficient, demersul trebuie susţinut de un pachet de activităţi şi suporturi conexe de mediere”, concluzie cu care sunt perfect de acord, deoarece câteva postări pe pagina de Facebook a UAP Iaşi nu ţin loc de mediere.

A doua poziţionare relevantă pe această temă aparţine Oltiţei Cântec, director al Teatrului Luceafărul şi FIPTP, un manager cultural cu experienţă în mediere şi lucrul cu publicul. Pe lângă observaţii similare cu cele de mai sus, ea remarcă inadecvarea amplasării unor lucrări (postamente improvizate sau direct pe sol) în disonanţă faţă de spiritul în care au fost create; delimitarea cu panglică tricoloră a unei zone de protecţie a lucrării intitulată „Hippolyta” (ce treabă are regina amazoanelor cu România şi de ce a fost de acord autorul ca lucrarea sa să fie expusă aşa, în faţa Primăriei şi Mitropoliei?!?); folosirea outdoor a unor lucrări concepute pentru interior; plasarea unor lucrări subdimensionate în spaţii foarte largi, care le „înghit” şi „anihilează” ş.a.

P.S. În fond, e utopic să te aştepţi de la o instituţie, care pe pagina proprie dedicată evenimentului stâlceşte numele unuia dintre artişti şi se referă la o scrisoare semnată de cel mai mare sculptor român ca la „obiectul Brâncuşi”, să înţeleagă semnificaţia demersului de a promova arta contemporană în spaţiul public şi necesitatea unei medieri profesioniste.

Cu speranţa că pentru ediţia viitoare vor apela la specialişti şi îşi vor face mai bine temele, vă îndemn să căutaţi online cum poate fi organizat un astfel de eveniment, intitulat Sculpture in the City, la Londra: site cu descriere completă, aplicaţie pe mobil cu amplasarea pe hartă a lucrărilor, modalităţi de implicare a comunităţii şi multe altele care nu sunt greu de făcut dacă există dorinţă şi pricepere.

George Pleşu este manager cultural, preşedintele Asociaţiei AltIaşi

Publicitate și alte recomandări video