Lupta celor care au rămas la Iași: poveștile unor tineri medici extraordinari. De ce au ales România și nu au luat drumul străinătății?
Exodul medicilor este una dintre cele mai mari probleme din sistemul de sănătate din România, dar și din alte țări europene. Atracția străinătății, a veniturilor mai mari, a locurilor de muncă mai puțin stresante, a unor sisteme mai bine organizate și a unor țări cu o altfel de deschidere față de medici și medicină au fost întotdeauna factori care i-au împins pe medici să plece, adesea chiar din timpul rezidențiatului. „Ziarul de Sănătate” propune în dosarul de săptămâna aceasta o discuție despre medicii tineri, cu specialități la mare căutare în Vest, unde există un deficit semnificativ de personal medical înalt calificat, care au ales să rămână în România. De ce nu au luat-o pe urmele colegilor, pentru cine au rămas în țară și ce părere au despre sistemul de sănătate din România – mai poate fi acesta resuscitat? Spitalele din Iași sunt, în momentul de față, pline de medici tineri, care își desfășoară rezidențiatul, care iau în permanență legătura cu colegi și cu sistemele din Vest. Mai pot fi aceștia convinși să rămână să profeseze în România? Ce ar trebui să facem pentru asta? Ziarul de Iași prezintă mai multe povești ale unor astfel de tineri medici care au lucrat în Occident, ca specialiști, iar în final s-au întors la Iași. Astăzi, emoționanta poveste a familiei de medici Năstase.
Anda și-a dorit să devină medic încă din timpul gimnaziului. Era în clasa a șaptea când a participat la Concursul „Sanitarii Pricepuți”. I-a plăcut și și-a dorit mai mult. A ales apoi să dea admitere la Medicină, și a reușit. La repartiție a simțit însă că nu ar putea consulta și prescrie medicamente zi de zi, motiv pentru care a ales altceva: specialitatea Anestezie și Terapie intensivă.
Citește integral ediția nr. 30 a Ziarului de Sănătate
Alex răsfoia în copilărie, pe lângă obișnuitele cărți de povești, și atlase de anatomie. Acestea din urmă i se păreau mult mai interesante. Așa că într-o zi a spus că vrea să devină medic. Și-a împlinit visul. Mereu i-au plăcut lucrurile practice, pe care le putea realiza cu propriile mâini, motiv pentru care nu putea alege decât o specialitate chirurgicală. El povestește că a ales intuitiv, în momentul repartiției, chirurgia generală, pentru că și-a dat seama că dorea să fie în centrul acțiunii și să ajute oamenii.
S-au cunoscut în timpul rezidențiatului
Anda și Alex s-au cunoscut la un moment dat, în timpul rezidențiatului, în sala de operație. Și au ales să rămână împreună. S-au căsătorit chiar în perioada pandemiei, în timp ce erau în Franța. Cum au ajuns aici? „În timpul pandemiei, cariera mea era la o intersecție de drumuri: eram în punctul de a renunța. Soția mea făcea ture de 3 ore într-o secție transformată în ATI Covid la etajul 6 al unui spital, la 40 de grade, cu soarele ce bătea direct în geamurile saloanelor închise ermetic, fără aer condiționat. Erau reguli epidemiologice impuse la nivel european. Împreună cu o infirmieră și o asistentă îngrijeau mai mult de 10 pacienți. În fiecare seară îi făceam supă de legume pentru a compensa deshidratarea. După trei săptămâni, în timp ce eram de gardă, pe 18 septembrie, Anda m-a sunat și mi-a spus că ar fi momentul să depunem CV-urile pentru Franța. A doua zi CV-urile ul erau deja trimise. Și la scurt timp am fost amândoi acceptați”, își aduce aminte Alex.
„Ne-am hotărât să plecăm în Franța în al doilea val de pandemie Covid, când am realizat că îmi doresc să pot face mai multe pentru pacienții mei. Cred că a fost o perioadă cu încercări pentru toate specialitățile medicale, dar pentru personalul ATI a fost cel mai greu. A fost o decizie de moment, ne-am hotărât în septembrie să plecăm, iar la sfârșitul lunii octombrie eram deja acolo. Sistemul medical francez era deja suprasolicitat, pentru că ei aveau mai multe cazuri zilnice decât noi, așa că ne-au acceptat fără probleme. Am fost plecați în Le Mans. A fost o perioadă frumoasă din viața noastră”, a povestit Anda.
„A trebuit să muncim de 10 ori mai mult ca să ținem pasul”
Ea a mai spus că le-a fost destul de greu să se acomodeze cu limba franceză, dar au avut marele noroc să nimerescă într-un spital unde erau deja foarte mulți români, și s-au simțit ca într-o familie. Primele zile au fost destul de solicitante pentru că erau foarte multe lucruri de învățat, nu reușeau să țină ritmul cu limba franceză, care nu se potrivea cu ceea ce învățaseră în școală. Programul era diferit de cel de acasă, iar lucrurile acolo se făceau la cu totul alt nivel.
„Norocul meu și al lui Alex a fost un coleg român care era de 6 luni la spitalul din Le Mans și care ne-a îndrumat. Îi mulțumesc cu ocazia aceasta! Evident, a trebuit să muncim de 10 ori mai mult ca să ținem pasul cu tot ce se întâmpla acolo. Pentru că, așa cum spuneam, lucurile se făceau la un alt nivel, alte medicamente, alte proceduri și protocoale. M-am descurcat, am învățat, am dat tot ce aveam mai bun și mi se pare că într-un an am crescut foarte mult. Medicii de acolo au fost încântați de progresul meu, și evident cu trecerea timpului au prins și ei încredere în mine și m-au lăsat să fac lucruri pe care nu m-ar fi lăsat la început. Totuși, cred că este evident, dacă ar fi fost de ales între un rezident francez și persona mea… știm cu toții pe cine ar fi ales”, a spus Anda.
Alex își aduce aminte că Centre Hospitalière Le Mans, unde au ajuns să lucreze, era un spital frumos aflat la marginea orașului de la geamurile căruia se vedea Catedrala Saint Julien, o priveliște de care beneficiau toți pacienții. Este echivalentul unui spital județean din România, dar cu 1.600 paturi, 23 de săli de operații și buget anual de 470 milioane de euro.
Programul nu prea le lăsa timp să se gândească la viața de familie
„M-am adaptat repede la sistem, cu limba franceză am avut nevoie de ajutor. Din cauza barajului lingvistic, colegii francezi au fost înțelegători cu mine și mi-au permis să fac gărzi din a doua lună. Iar eu drept mulțumire am ales să fac de gardă în ziua de 31 decembrie, În ciudat programului de 12-14 ore pe zi, zâmbeam când plecam spre spital. Acolo chirurgul era în centrul atenției. El decidea ce este de făcut și cu ce, iar spitalul furniza tot ceea ce era necesar creându-i specialistului confortul pentru a putea practica. În Franța spitalele publice funcționează ca o industrie și investesc în oameni pentru a atrage cât mai mulți pacienți, totul pentru a aduce mai mulți bani în unitatea sanitară”, a povestit Alex.
Anda își aduce aminte că programul 8.00-18.00 și gărzile din spitalul francez nu prea le lăsau timp să se gândească la ce înseamnă viața de familie. Cel mai mult “trăiau” în weekenduri, când reușeau să se adune toți rezidenții români și să organizeze întâlniri cu mici, bere și lucruri pe care le mai procurau de la un magazin românesc. Totul acolo era închis din cauza pandemiei și cu greu puteau să ia o pâine. Cu toate acestea, Anda consideră că atunci a fost o perioadă minunată. Au reușit să sărbătorească Paștele și Crăciunul în familie cu ciorbă, piftie, cozonaci, pască și ouă roșii.
Amândoi au reușit să își prelungească șederea în Franța cu încă 6 luni. În a doua jumătate a stagiului, Alex era deja integrat, își exprima opinia la cazurile mai dificile, iar medicii țineau cont de ea. Era lăsat să opereze și singur. Apoi au fost nevoiți să revină acasă pentru continuarea rezidențiatului. Nu le-a părut rău că s-au întors, pentru că iubesc România și își doresc din tot sufletul să își crească aici copilul, împreună cu familia, bunicii și cu apropierea de natură pe care acolo nu ar fi avut-o. Dar le este dor și de colegii lor din Franța.
De ce s-au întors? „Ceva mă ține aici. Nu știu ce”
„Ne-am întors pentru că trebuia să terminăm rezidențiatul aici și să ne creștem copilul în România. Doi părinți cu un program de 12 ore de muncă pe zi nu i-ar fi asigurat o copilărie frumoasă. Cred că ne-am întoarce în Franța dacă nu am avea nicio perspectivă de viitor în țară. Dar, din păcate, este tot timpul ceva ce luăm în calcul. Momentan nu suntem departe de medicina de afară, chiar dacă este greu de recunoscut asta. Dar putem învăța de la cei care au fost plecați. Toți s-au întors cu gânduri mari și au vrut să schimbe sistemul, dar uneori nu ești lăsat. Te lovești chiar și de mentalități de genul: “vii tu să ne înveți pe noi, profesorul x,y,z. Ne lipsesc medicația, ordinea, disciplina și mai ales oameni foarte bine pregătiți. Dar nimic nu-i imposibil. Eu chiar îmi doresc să pot aplica ce am învățat acolo. Probabil voi putea face asta când voi fi medic specialist. Și tot așa, îmi doresc să mai pot face cursuri în străinătate pentru a putea evolua pe plan profesional”, a concluzionat dr.Anda Năstase.
Alex crede că există și în România potențial de dezvoltare, dar trebuie mai multă implicare și nu trebuie comparate două sisteme care privesc totul din altă perspectivă. „După terminarea rezidențiatului am ales să rămân în Iași devenind doctorand în științe chirurgicale și asistent universitar în chirurgie și așteptând să obțin, cu ajutorul lui Dumnezeu, integrare clinică. Primesc oferte din Franța, iar de la colegii din Centre Hospitalière Le Mans primesc destul de des invitații spre a lucra acolo. Dar ceva mă ține aici. Nu știu ce. Este adevărat că nu trece o săptămână în care să nu mă gândesc dacă nu ar trebui să plec, dar fetița are doi ani și nu aș despărți-o de bunici. Familia este cea mai importantă. Cel mai greu este că nu te ajută nimeni să te dezvolți. Am fost recent la o specializare la unul dintre cele mai mari centre de chirurgie hepatică din lume, La Humanitas, Milano, unde am stat 2 luni. Am fost nevoit să îmi achit cazarea, masa și transportul, totul pentru a mă putea perfecționa. Nu regret acest lucru, ba chiar sunt mulțumit că am avut susținerea familiei. Dar alții care vor și nu pot? Cu ei cum rămâne?”, s-a întrebat retoric dr. Alex Năstase.
Vom reveni în următoarele zile cu motivele și poveștile emoționante ale altor medici ieșeni aflați în situații similare.
Publicitate și alte recomandări video