„Madama Butterfly” – premieră la Iași

Ambiționat de reacția negativă a publicului la premiera versiunii dintâi (teatrul „La Scala” din Milano, 17 februarie 1904), Puccini a rescris de patru ori textul operei, a doua variantă entuziasmând peste puțin timp, la 28 mai din acel an, publicul din Brescia, văzând lumina scenei în 1906 la Whashington D.C. și la New York. Abia ultima formă a partiturii, definitivată în 1907, a intrat în circuitul permanent, deși unele teatre de operă aleg și prima variantă.

Altă componentă a reușitei o constituie plutonul de adaptări cinematografice – de la primele trei, înregistrate în anii filmului mut (1915, 1919, 1922), la variantele sonore, dar fără muzica originală, producția de desene animate, spectacole de scenă preluate video, adaptări pentru televiziune, musical, versiune coregrafică, operă rock. Multe legate de numele unor regizori și interpreți de dicționar: Fritz Lang, Jean-Pierre Ponnelle, Mary Pickford, Cary Grant, Mirela Freni, Plácido Domingo. Evident, în toate aceste înfățișări, povestea destul de simplă, dar romanțioasă spusă mai întâi de libretiștii Luigi Illica și Giuseppe Giacosa, a fost tradusă în funcție de actualitățile fierbinți ale secolului trecut, mutată în alte spații etno-geografice, dar păstrându-se culoarea locală insolită. În fond, idila vremelnică dintre un american și o tânără japoneză poate oricând fi credibilă dacă americanul întâlnește o vietnameză sau o cubaneză (a fost cazul a două montări) – esențiale sunt naivitatea îndrăgostitei, aspectul exotic al „scenei”.

Nu ascund că, urmărind spectacolul de la Iași, aș fi dorit o regie și o scenografie îndatorate zilelor noastre, poate mai dinamice, opțiunea lui Jean Rânzescu (1909-1996) privilegiind punctual interiorul de locuință japoneză, menținând spectatorul în timpul și locul stabilite de libretiști, de compozitor. A fost o alegere de ordin clasic, ușor acceptabilă în deceniile românești demult trecute și ca accesibilitate financiară, pentru că decorurile necesită cheltuieli reduse. Dar asta nu a afectat negativ calitatea reprezentației, atenția spectatorului fiind îndreptată netulburat mai ales asupra vocilor și jocului actoricesc.

În seara de 30 noiembrie, interpreta rolului titular, Cio-Cio-San, a fost soprana Bianca Mărgean. Este o plăcere să o asculți, să o vezi întruchipând personaje cu o viață interioară bogată, tumultuoasă, ale cărei meandre și stări contrastante are talentul, știința să le exprime cu forță expresivă. Nu o pot uita după ce a venit în iulie 2024 la Iași purtând chipul și costumul damnatei Turandot, nu voi uita prea curând inocența, puritatea îndrăgostitei Cio-Cio-San. Poate că vocea de soprană dramatică având un timbru de mezzo, complex ofertant rolurilor intens afective, nu sunt total potrivite fluxului melodic imaginat de Puccini pentru acest rol, dar Bianca Mărgean a știut să imprime vocii întinse de soprană cu naturalețe, distincție, eleganță, deplin convingător, anotimpurile poveștii sale de dragoste,  frumusețea, puritatea ariilor scrise de Puccini.

Și el așteptat de public dornic să-i reasculte oricând vocea puternică, strălucitoare, atât de potrivită stilului belcanto, tenorul Florin Guzgă a fost interpretul pentru care „costumul” vocal purtat de personajul Pinkerton parcă a fost special croit.

Fără reproș poate fi considerată versiunea personajului Sharpless realizată de bas-baritonul Cezar Octavian Ionescu – sobru, reținut, cum l-au imaginat autorii, dar impresionant prin calitatea vocii și a interpretării ca actor. Explicabil de ce, la final, publicul l-a întâmpinat cu aplauze călduroase.

Potrivit ales a fost tenorul Ovidiu Manolache, în rolul serviabilului, duplicitarului Goro, pe care l-aș vedea oricând acasă la el într-o comedie tip Caragiale.

La fel, mezzosoprana Maria Miron Sîrbu și-a slujit deplin personajul Suzuki. Dealtfel, întreaga distribuție din spectacolul al treilea a fost ireproșabil aleasă.

Ca de obicei (și acesta este un compliment deplin meritat), Manuel Giugula a șlefuit cu migală și inspirație interpretarea partiturii corale.

Rămas în universul liric după ce, cu puțin timp înainte, la 22 noiembrie, a dirijat „Petite Misse Solenelle” de Rossini la pupitrul Orchestrei și Corului Radio, David Crescenzi și-a împlinit anul muzical 2024 – anul Puccini –, conducând la Iași spectacolul „Madama Butterfly”. Întreaga desfășurare muzicală a respectat caracteristicile generale ale creației compozitorului italian: melodicitatea, dramatismul, jocul contrariilor între gravitate ajunsă la paroxismul tragic și poezia ingenuă, virtuozitatea orchestrației ce balansează, tot așa, între amploare și detaliu instrumental-sonor. Soliștii au fost urmăriți, comentați, conduși de mâna sigură a lui David Crescenzi, a treia balanță egalând ca pondere muzicalitatea și talentul cu stăpânirea deplin profesionistă a traseului muzical complex. Așa cum în iunie 2024 a demonstrat ca pianist publicului ieșean, împreună cu Adina Alupi, atractivitatea muzicii lui Puccini, David Crescenzi ar putea oferi cu mult succes un concert cu cele mai frumoase pagini orchestrale din opere. Cred că ar fi un succes garantat. Deocamdată, să aplaudăm noua premieră a Operei Naționale Române din Iași cu spectacolul „Madama Butterfly”.

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog și profesor

Publicitate și alte recomandări video