Nu ar trebui să ne mire faptul că, după publicarea, în 1943, a capodoperei Das Glasperlenspiel/ Jocul cu mărgelele de sticlă, Hermann Hesse nu a mai scris nici un roman, deşi a continuat să fie activ literar, cu eseuri şi proză scurtă, timp de încă aproape două decenii. Jocul cu mărgelele de sticlă (pentru care autorul a şi primit Premiul Nobel trei ani mai târziu, în 1946) încheie, simbolic, ciclicitatea unei lumi ce pare să-l fi obsedat pe autor. O lume a tensiunii dintre nevoia contemplaţiei şi nevoia acţiunii la individul superior. Romanul oferă premisa unei naraţiuni de anticipaţie, plasându-şi acţiunea într-un viitor îndepărtat (Hesse ar fi menţionat undeva secolul 25 ca timp de desfăşurare a evenimentelor din text). În centrul Europei, există, la vremea respectivă, o provincie autonomă, Castalia, unde un Ordin auster al intelectualilor de elită a organizat un tip de societate asemănătoare sistemelor utopice, imaginate de renascentişti şi iluminişti. Viaţa în provincia alegorică este simplă, ascetică (atmosfera generală rămâne una monastică), neinvadată de tehnologiile industriale (pe care, în plin veac 25, le putem bănui avansate). Ordinul are două activităţi principale: să gireze educaţia elitistă pentru băieţi (aduşi aici în urma unei selecţii riguroase şi crescuţi în regim de internat exclusivist) şi să păstreze nealterat „jocul cu mărgelele de sticlă”. Metafora „jocului” constituie nucleul „ideologic” al textului, sugerând abstracţiunea absolută, voluptatea fiinţării în raţiunea pură, nealterată de vreo „impuritate” emoţională ori instinctuală. Jucătorii lui Hesse aspiră la o stare intelectuală supremă, lipsită de orice constrângere existenţială. Dacă Ordinul este o elită a umanităţii, atunci „jucătorii cu mărgelele de sticlă” devin o „elită a elitelor”.

Joseph Knecht ajunge vârful prin excelenţă al acestei elite, fiind ales magister ludi, maestrul absolut al „jocului”. Numele Knecht („vasal”, „servitor”, „sclav” în germană) nu trebuie să inducă în eroare. Joseph se află în slujba contemplaţiei, el e un servitor al raţiunii. Structura de Bildungsroman a romanului ni-l prezintă pe protagonist - din copilărie până la maturitate - parcurgând, obedient, toate treptele din ierarhia Ordinului. Virtuţile sale intelectuale şi morale sunt indubitabile, întreaga comunitate castaliană (scindată între „tradiţionalişti”, precum Jacobus, şi „inovatori”, precum maestrul muzician, protectorul lui Knecht) acceptându-l ca „maestru al jocului”. Joseph are însă o problemă. El nu simte credinţa puternică (a unui Jacobus de pildă!) în infaibilitatea Castaliei şi se lasă, treptat, măcinat de erezii. Bunăoară, nu reuşeşte să înţeleagă moralitatea deciziei intelectualilor de elită de a trăi izolaţi de iureşul lumii, într-un „turn de fildeş”, şi de a nu se implica în universul - presupus mediocru - al semenilor lor. Pentru a amplifica dilema ontologică a lui Knecht, Hesse (ori, mai corect spus, cronicarul vieţii lui Joseph, un membru al Ordinului, care reconstituie povestea eroului, sofisticat, academic, cu toate atributele istoricului neutru şi impersonal) foloseşte un procedeu de caracterizare shakespeariană - al „oglinzii răsturnate”. Aşa cum Hamlet se vede „răsturnat” în Fortinbras, Joseph Knecht se reflectă „pe dos” în traiectoria prietenului şi colegului Plinio Designori. Înzestrat intelectual ca şi Joseph, acesta optează de timpuriu pentru viaţa activă, implicându-se plenar (şi cu succes) în lumea reală şi oferind „dublului” său castalian - cufundat în viaţa contemplativă - o variantă existenţială antitetică.

Copleşit de îndoieli, Joseph Knecht se retrage din postura de magister ludi, spre oroarea membrilor Ordinului, şi decide să intre în societatea oamenilor obişnuiţi, pentru a-şi demonstra utilitatea. Părăseşte sferele utopice ale raţiunii pure, pentru a construi lucruri palpabile. Într-o primă fază, hotărăşte să-l iniţieze în tainele vieţii spirituale pe tânărul Tito Designori (fiul lui Plinio). Totuşi, în orice act paideic, impactul este dublu direcţionat, venind dinspre maestru către discipol şi invers, după principiul vaselor comunicante. Gradual, sub influenţa impulsurilor vitale puternice ale lui Tito, Joseph intră în spaţiul instinctelor şi emoţiilor primare, pentru ale căror efecte secundare, el, castalian înnăscut, nu are imunitate. Atunci când, „sportiv”, încearcă să traverseze, înot, un lac de munte, se îneacă. Sfârşitul „cronicii” naratorului e sec şi abrupt. Knecht moare, lăsând în urmă o operă neterminată. Romanul se încheie cu trei povestiri scrise de protagonist, populate cu trei personaje semnificative: un păgân, un creştin şi un buddhist. Hesse ne invită să vedem aici trei avataruri ale lui Knecht, toate aflate în căutarea disperată a desăvârşirii spirituale. Putem bănui că efortul căutării rămâne etern şi universal. Magister ludi - întocmai ca într-un mit sacrificial primordial - moare pentru a impune, în ultimă instanţă, esenţa acestui adevăr.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi