„Mahalaua celestă Ţicău”

*

Am privit şi eu câteva imagini ale noului look al Bojdeucii lui Creangă din Ţicău, fără să mă aplec prea mult asupra amănuntelor. Impresia e de răceală. De lucru corect făcut, chiar şi din punct de vedere politic, nu însă şi cultural. Am să mă duc, cu siguranţă, promit asta, la faţa locului. Acolo mă voi dumeri mai bine despre ce e vorba. Şi asta deoarece eu am un adevărat cult pentru Ion Creangă şi opera sa.

Humuleşteanul, dacă-i citeşti povestirile, ai impresia că e viu, şi că vorbeşte cu tine din interiorul frazelor. Un astfel de fenomen e unic în literatura româna. Şi dacă vorbeşte Creangă din text şi din subtext, aşa ar trebui să ne vorbească şi bojdeuca sa din celesta mahala, cum spune poetul Mihai Ursachi, Ţicău. Ar trebui să fie şi ea o operă vie a patrimoniului ieşean.

Din păcate pare să nu fie.

Noua Bojdeucă e parcă scoasă dintr-o cutiuţă muzicală şi aşezată în ogradă printre bolovani. Nu scoate nici un sunet. Nici de bucurie, nici de veselie. E ca o cutiuţă şi atât. Nu ştiu dacă s-a scos sau încă nu ţipla de pe acoperiş şi de pe alei. O bandă adezivă, în chip de steag, mai fâlfâie pe ici-colo, lipindu-se de frunzele adunate pe sub gard. E, de altfel, singura impresie de dezordine şi de căldură umană din jur. Totul e trasat drept, în unghiuri clare. Nici un hop, nici un dâmb. Când te gândeşti la humuleştean, te apucă disperarea. El era un om viu, gălăgios. Conturul lui nu era trasat din linii drepte, ci din linii strâmbe şi unghiuri ce-o luau pe arătură. Creangă era doar hopuri şi dâmburi. La fel şi personajele sale, Setilă, Lungilă, Gerilă, Păsărilă, Stan Păţitul, Popa Duhul, Capra cu trei iezi, Nora, Soacra, Ivan Turbincă, şi atâtea altele. Dacă ar fi să le facem profilul, atunci ar trebui să-i modelăm din lut sau mai degrabă din crengi şi rădăcini. Cum ar putea locui astfel de personaje strâmbe în esenţa lor într-o căsuţă unde nu există nici un punct, nici o virgulă care să nu fie aşezate la locul lor? Totul e rece, trasat cu rigla şi compasul. Chiar şi lui Caragiale, care era obsedat de geometrie şi de calcul, o astfel de căsuţă construită drept i-ar fi picat greu la digestie. Nici personajelor sale alcătuite din triunghiuri, jumătăţi de cerc şi din sfere nu le-ar fi plăcut să stea la taclale sau să petreacă noaptea sub un astfel de acoperiş.

Bojdeuca e rece, la fel şi cadrul în care e aşezată. Şi acesta e rece. Prea aranjat din foarfeci, nu însă şi din condei. Căci dacă ar fi fost aranjat un pic şi din condei, atmosfera din jurul bojdeucii ar fi fost ceva mai animată. Pentru a drege busuiocul, autorităţile şi responsabili ce s-au ocupat de renovare ar putea să-i consulte pe ziarişti şi pe oamenii de cultură din Iaşi, nu de la Bucureşti, de la Sibiu sau Timişoara, sau din altă parte, să-i invite, de pildă, la un briefing, pe această temă.

Idei sunt şi soluţii se găsesc. Totu-i să ai bunăvoinţă, să iubeşti oraşul şi să-ţi mai cobori din când în când tălpile şi nasul pe trotuar şi să te consulţi cu oamenii din urbe.

De pildă, ograda lui Creangă ar trebui umplută cu tot felul de orătănii, care să-ţi aducă aminte de minunata povestire Punguţa cu doi bani. Nu ar strica să fie pe acolo şi o capră cu trei ieduţi. Apoi o prisacă şi o turbincă din care să iasă tot felul de drăcuşori.

Nu ar trebui să lipsească, desigur, nici buclucaşa pupăză din tei. Căci dacă te duci la Bojdeucă, nu urci dealul Sărăriei şi apoi cobori cele câteva zeci de trepte spre Ţicău ca să vezi o ilustrată.

Nu, lumea lui Creangă, ar trebui să fie prezentă acolo în toată splendoare şi nebunia sa.

Şi încă un lucru n-ar trebui să lipsească de acolo. Motoceii şi mâţele. Nici cele mici, nici cele mari, nici motănoii graşi, tolăniţi pe prag, într-un cuvânt, pisici de toate rasele, de toate mărimile şi de toate culorile!

Creangă a fost un mare iubitor de pisici. Nu ştiu câte se aflau în ograda sa. Douăsprezece, treisprezece, douăzeci? Acum, pe lângă noua Bojdeucă s-a pripăşit vreuna?

Clădirea anexă, construită în stil clasic comunist, ar putea fi şi ea reconstruită în spiritul lui Creangă. Nu e nevoie de betoane acolo. Sau dacă e nevoie, atunci betonul ar trebui turnat în alte forme. Şi clădirea anexă ar putea fi transformată într-un ansamblu de căsuţe desprinse parcă din povesti. Cocoşi şi pupăze ar trebui să se vadă în tot locul, astfel că atât celor mici, cât şi celor mari, să le fie drag să vină într-un astfel de aşezământ.

Ar putea fi amenajată acolo şi o mică pensiune de pisici, unde să poţi servi o cafea, o prăjiturică, o îngheţată cu fistic, să poţi fuma, undeva alături, o narghilea, lăsându-i pe cei mici să se joace în curte în voia Domnului.

Idei sunt.

Din păcate însă mulţi dintre cei ce se ocupă de cultură ieşeană sunt nişte moftangii umflaţi în pene, care umblă cu nasul pe sus şi urechile pe jos, deşi ar trebui, din când în când să facă şi invers. Prin urmare, aşteptăm un semn.

De ce nu? Putem sta de vorbă, măcar pe această temă…

*

Pentru Mihai Ursachi, după propria sa mărturisire, închisoarea a reprezentat o a doua universitate, unde a învăţat politică, literatură, filosofie.

Acolo şi-a călit spiritul, învăţând de la un prelat catolic filosofie, algebră, trigonometrie, latină, germană, poezie şi mistică. Cunoştinţe care transpar mai mult sau mai puţin voalat în poezia Magia şi alcoolul. În închisoare, conform praporilor sale mărturii transmise de sursa „Veronique”, racolată de securitate şi plasată în anturajul lui pe post de ibovnică, Mihai Ursachi ar fi luat legătura cu secta Închinătorii lui Satan, ce încerca să-şi facă prozeliţi printre deţinuţi. Sectanţii, conform mărturisirilor sursei „puteau ghici voinţa de putere din fizionomie”, ştiinţa aceasta ar fi posedat-o şi Mihai Ursachi, fiind iniţiat, după cum afirmă Veronique de „Sergiu Al George, autorul traducerii textelor de filozofie indiană în limba română”. Astfel de aserţiuni, specifice confesiunilor magistrului, dincolo de nota lor fabuloasă, conţin şi o doză de adevăr.

În multe din informaţiile sursei „Veronique”, Mihai Ursachi apare, în special în momentele sale euforice, ca un geniu neînţeles. Afirmaţiile sale sunt contradictorii, de multe ori şocante, sfidând simţul comun. Într-una din astfel de ieşiri, indignat, poetul declanşează o tiradă împotriva lui Ion Dodu Bălan, vicepreşedintele Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, care i-a cenzurat două poezii dintr-un volum de versuri aflat atunci în curs de apariţie. Ameninţările sunt însoţite, după cum relatează informatoarea „Veronique”, de strigătul „Sieg heil”, adică „Trăiască victoria”, strigăt pe care-l scoteau trupele soldaţilor nemţi atunci când porneau la luptă. Din pricina acestui strigăt, însoţit de lovituri în masă, poetul şi-a fracturat, pare-se, mâna dreapta. Relatarea sursei pare credibilă. Mihai Ursachi avea un astfel de comportament. Asta ar putea să confirme mulţi din cei care au stat în preajma sa. Astfel de reprezentaţii erau destul de frecvente şi ele se desfăşurau atât în incinta unei cârciumi, cât şi la el acasă. De multe ori, atunci când veneai să-i vizitezi bârlogul, Mihai Ursachi te întâmpina îmbrăcat într-o ţinută pe jumătate cazonă, pe jumătate vânătorească. Ignorându-te un timp, după ce-ţi făcea semn să iei loc pe un scaun, el continua să se plimbe dintr-un colţ în altul al camerei, bătând pasul de paradă după ritmul imprimat de Cântecul Nibelungilor sau Walkiria de Wagner, împrăştiind prin cameră foile prăfuite şi cărţile de poezie, medicină şi filosofie împrăştiate pe podea. La sfârşitul reprezentaţiei, se oprea în faţa oglinzii ruginite, se saluta milităreşte, strigând cu toată puterea, din rărunchi, „Sieg heil! Sieg heil! Sieg, Sieg!”

E foarte interesant de spus că securitatea nu numai că tolera un astfel de comportament, mai mult decât atât, ieşirile sale bahice erau privite cu admiraţie de către securişti, care-l percepeau pe Mihai Ursachi ca pe un personaj extrem de inteligent şi de subtil, şi din pricina aceasta îl supravegheau, dar îl şi protejau, acceptându-i toate hachiţele.

Printre admiratorii săi apare şi numele criticului Nicolae Manolescu, care după cum relatează sursa „Veronique”, „i-a facilitat apariţia integrală a Poemului de purpură şi altor poeme în volum, cu o singură modificare sau corectură făcută de Mihai Ursachi – în loc de 14 aprilie, 24 aprilie, 14 fiind ziua eliberării sale din închisoare. Această schimbare sugerată de critic şi acceptată de poet a făcut posibilă apariţia „Poemului de purpură”. Data de 14 aprilie se afla probabil în vizorul securităţii. Poetul nu trebuia să bată tam-tam pe chestiunea legată de detenţia şi eliberarea sa.

Dar criticul Nicolae Manolescu, afirmă „Veronique”, probabil tot pentru a nu da de bănuit organelor şi duşmanilor poetului, s-ar fi ferit să-şi arate pe faţă simpatia sa faţă de autorul Inelului cu enigmă, „pozând într-un mare” duşman al acestuia.

Cam cum arăta şi se comporta poetul în acea vreme ne relatează un alt informator, sursa Stan Petru: „În fond, Mihai Ursachi este un om cult şi deştept, dar vrea să traducă în viaţă ceea ce scrie. Drept protest împotriva normelor de comportare şi-a lăsat plete, barbă, a purtat costume extravagante, apoi a renunţat la ele. Vestimentaţia lui din altă epocă (romantică) n-a prins la tineretul prins de alte mode. Ca protest împotriva maşinilor, şi-a cumpărat bicicletă. Acum vrea să-şi cumpere un cal şi să umble călare. A fost la Răducăneni, dar n-a găsit ce căuta. Prin aceste gesturi, el militează pentru întoarcerea la natural, sperând să facă adepţi.”

Pe atunci, poetul Mihai Ursachi, unul din marii poeţi ai Iaşului, locuia în Ţicău, ceva mai jos de bojdeucă. Atunci a avut mulţi prozeliţi. Azi e unul din poeţii aproape uitaţi ai dulcelui nostru târg învelit în ţiplă.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist

Publicitate și alte recomandări video