În toamna anului 1991, la Paris, am atins pentru prima oară un computer. Era MacIntosh-ul din biroul Catherinei Durandin, îndrumătoarea mea de master, care-mi lăsase spre utilizare acel spaţiu în weekend. Cu ceva vreme înainte, Maria Brătianu împreună cu Neagu Djuvara ne aduseseră la Institutul de Istorie condus de Al. Zub, un transport de procesoare de text, un fel de maşini de scris mai sofisticate, cu monitor, cu care puteai scrie texte pe care să le corectezi pe ecran înainte de a le tipări. Verdele fluorescent pe fundal negru al acelor maşinării a însemnat pentru mine botezul lumii noi.

În 2004, în biroul meu de la New York University, unde mă invitase Tony Judt, am trăit un şoc cultural: am început să dialoghez în scris peste ocean cu copiii mei prin YahooMessenger, jucărie inventată de curând, dar pe care eu nu o folosisem (şocul cultural nu a venit de la tehnologie, ci de la faptul că fiica şi fiul meu, liceeni fiind atunci, adoptaseră deja limbajul trunchiat al timpului lor, scriind cu simboluri şi cu prescurtări şi ilustrând sentimentele şi ideile cu emoticoane, în timp ce eu, tataie depăşit, mă chinuiam să articulez fraze coerente şi corecte gramatical). În 2006, la Chicago, comunicarea gratis prin Skype şi identificarea casei din Hyde Park prin Google Map erau facilităţi cu care i-am dat gata pe universitarii chicagoani pensionari, şi ei mari fani de tehnologie, în casa cărora locuiam.

Practic, în două decenii, s-a schimbat profund paradigma comunicării cu care eram obişnuiţi de cel puţin un secol. Ritualul complex al scrisorii, cu politeţea formulării, cu arhitectura sa retorică (de regulă, rafinată după o ciornă prealabilă), cu condiţionarea temporală care făcea aşteptarea înfrigurată şi ascuţea percepţia, colorând-o psihologic, într-un cuvânt întreaga civilizaţie epistolară care ne marcase comunicarea modernă începea să se topească în masa amorfă, indistinctă, simplistă şi meschină a emailului. O lume întreagă în care scrisul, politeţea, cultura, expresivitatea şi educaţia făceau diferenţa se prăbuşea.

Dacă ar fi să reiau un exemplu folosit la un moment dat de Constantin Noica, cu rafinamentul său pedagogic şi hermeneutic adulmecat de la Nae Ionescu, aş spune că lumea noastră a trecut de la cuminecare (învăţătură plină de sens, cu vibraţie spirituală, descoperită prin efort intelectual şi aperceptiv) la comunicare goală (bombardament de informaţii plate, adevărate şi false, pe care le preluăm mecanic, fără efort intelectual, critic, şi care ne creează automatisme de gândire şi comportament). Lumea Google reprezintă, neîndoielnic, un uriaş izvor de informaţii amalgamate, un instrument de cunoaştere la un click distanţă cu un formidabil impact asupra creierului nostru. De aceea, internetul e o descoperire uluitoare fără de care ne-ar fi greu să ne mai imaginăm viaţa zilnică. Însă nu numai cunoaştere ne-a adus această incredibilă unealtă, ci şi o soluţie de a ne depăşi singurătatea şi alienarea inevitabilă pe care ne-o provoacă o lume dominată de meschinăria protestantă, cea care cultivă hărnicia stearpă şi inoculează asumarea sclaviei drept valoare morală, o lume în care goana după profit şi excesele individualiste sunt valorizate subiectiv ca fiind un semn al reuşitei, mai presus de tulburările sufleteşti sau de interogaţiile culturale. Această soluţie, apărută aşa cum globulele albe se chircesc în jurul toxinei încercând să o dizolve, poartă numele de social media şi reprezintă tot setul de lumi virtuale în care oamenii hăituiţi din lumea reală se pot retrage şi fantaza în voie simulând comunicarea, violenţa sau sexul.

Democratizarea comunicării nu a însemnat, totuşi, un pas înainte. Astăzi, dacă scrutăm tabloul terifiant al şobolănelii fetide care acompaniază, în subsolurile netului, "dreptul neîngrădit la comunicare" ar trebui, poate, să medităm la parabola ucenicului vrăjitor din Faust (nu o mai explic, e prezentată clişeistic, deci pe înţelesul "millenialilor", pe net).

Efectele secundare, daunele colaterale pe care internetul le-a creat nu sunt deloc mici şi vor avea, neîndoielnic, efecte grave şi de durată. Primul şi cel mai toxic dintre ele este, de departe, pandemia urii şi a mitocăniei extinse tumoral prin toate instrumentele de comunicare din acest mediu: de la comentariile care însoţesc orice formă de exprimare a opiniei personale, până la campaniile de trollare şi mistificare a adevărului, de linşaj public sau de manipulare, unele dintre ele chiar cu potenţial de război informatic şi de subminare a statului de drept.

De ce s-a ajuns aici?

Pentru că există, în construcţia interioară a fiecăruia dintre noi, etaje obţinute ca urmare a celor "şapte ani de-acasă", a educaţiei din şcoală, a lustrului dobândit prin frecventarea lumii civilizate, a şlefuirii datorate culturii umaniste, precum şi a ipocriziei formatoare pe care o cultivă aristocraţia (fie ea strict de sânge, fie, mai nou, de suşă economică) care, strat după strat acoperă animalitatea latentă, barbaria naturală a hominidului. Căci, o ştim deja, şi un fiu de rege sau de geniu matematic lăsat de mic în lumea lupilor nu va putea evolua mai sus de orizontul carnasier şi de hăulit la lună.

Din nefericire, astăzi, social media topeşte rapid urmele de straturi puse de cea mai firavă educaţie, scoţând la iveală, dezinvolt, barbaria, în numele democratizării şi a dreptului neîngrădit la păreri.

Politica libertin-iresponsabilă de a lăsa desfrânate în spaţiul public cele mai josnice porniri de animalitate ne-a adus aici. O hărmălaie generalizată, în care precupeţe isterice, cu bale la gură, te spurcă spasmodic, de pe ecranul haznalei corupţilor, de pe Facebook, de pe blog, dar mai ales prin comentarii injurioase şi inadecvate (lăsate la liber, iresponsabil, de administratori pentru iluzorii creşteri de rating) care mânjesc ideea însăşi de comunicare, acoperă în crescendo vocea raţiunii şi a bunului simţ. Ne-am trezit, pe nesimţite, sub tirania nesimţiţilor. Suntem în plin război al mârlăniei vezicante, al barbariei verbale, al animalităţii comportamentale în care rataţi resentimentari îşi rezolvă complexele prin imprecaţii murdare de multe ori răspândite maladiv pe toate fronturile prin copy-paste. Ce-i de făcut? Nu ştiu, eu încerc, vorba lui Dan Petrescu (dizidentul ieşean, nu fotbalistul!) necitirea avizată!

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor