Mai avem nevoie de simboluri naţionale?
anunturi
Eurotrip
grandchef
anunturi
Bolta rece
anunturi

Mai avem nevoie de simboluri naţionale?

GALERIE
BogdanCretu
  • BogdanCretu
- +

Părem sau chiar suntem o societate lipsită de repere: nu numai că nu ştim cu ce să ne identificăm, unde să ne căutăm specificul, dar părem din ce în ce mai puţin interesaţi de problematizarea acestui aspect esenţial, totuşi, în viaţa spirituală a oricărei comunităţi: ce anume ne defineşte? Care ne sunt miturile? Mai putem crede în ele? Mai avem timp pentru a crede în ele?

Am asistat cu sufletul la gură în urmă cu o săptămână, la incendiul suferit de catedrala Notre Dame din Paris. După aceea am asistat la reacţii extraordinare din partea francezilor, care se recunosc în extraordinara construcţie gotică: aceea e inima naţiunii franceze, e simbolul care îi legitimează. Preşedintele Macron a reacţionat perfect, transmiţând cu o eleganţă care nu poate fi decât cea a culturii, toate aceste lucruri. Nici nu vreau să îmi imaginez cum ar fi făcut faţă politicienii noştri. Alta e problema: mai avem noi, românii, simboluri în care să ne recunoaştem? Care mai e "inima" noastră? Mai avem nevoie de ele?

Cu numai trei ani în urmă, iniţiativa entuziastă a Ministerului Culturii de a achiziţiona prin subscripţie publică sculptura lui Brâncuşi Cuminţenia Pământului s-a dovedit a fi un fiasco. Făceam atunci câteva comentarii care sunt de maximă actualitate şi azi.

Pornit într-un moment încărcat emoţional, cel de după tragedia de la Colectiv, când spiritul de echipă dădea semne că se manifestă din plin, proiectul a putut părea fezabil. În fond, nu despre Brâncuşi era vorba, aşa cum, reducţionist, s-a insistat în campaniile de promovare. În această poveste, Brâncuşi este personajul secundar, oricât de ciudat ar putea părea. Deşi, şi în această privinţă, unele întrebări merită adâncite. Nu fac decât să le telegrafiez. Al cui este Brâncuşi? Al meu, al tău, al celor care au donat? E şi al celor care nu au donat? Nivelul următor: e al românilor? Al francezilor? Brâncuşi sau Brancusi? Un mare sculptor modern, ieşit de niciunde şi cizelat sub influenţa lui Rodin? Dar cine ar putea nega frapantul fond arhetipal românesc, din opera sa? Pe de altă parte, cine ar putea demonstra că Brâncuşi provine, stilistic, dintr-o tradiţie strict românească?

Dar nu despre autorul Cuminţeniei Pământului e vorba... Ci mai curând despre riscul de a testa dacă azi mai este posibilă solidaritatea naţională, în jurul unui artefact propus ca simbol identitar. Aici mi se pare a fi miezul discuţiei. Dincolo de apartenenţa la acelaşi stat, dincolo de faptul că avem cetăţenie română, ce anume ne mai legitimează ca pe o comunitate spirituală? Mai funcţionează, într-o epocă în care globalizarea a devenit o ideologie oficială, agresivă, sentimentul naţional? Conştiinţa apartenenţei la un spaţiu identitar comun, la o cultură comună? Mai suntem capabili de gesturi nelucrative, de dragul unor valori care pot părea abstracte? Mai avem nevoie de simboluri? Mai avem resurse să credem în ele? Mai poate fi resuscitată o gândire simbolică într-o societate care, de multă vreme, îşi identifică valorile în zone limitat-comensurabile? Să fiu şi mai direct! Ce anume ne mai poate face să ne simţim români? În jurul cărei idei, în jurul cărui simbol se mai poate trezi conştiinţa naţională? De ani buni, în discursul public, diverşi intelectuali cu priză la cei care îşi culeg bruma de cultură de prin gazete, denigrează această temă, de parcă ar fi ridicol, tendenţios, vetust, ba chiar kitsch să te mai simţi român. Nu neg că, de prea multe ori, acest tip de discurs alunecă în kitsch. El a fost politizat în timpul comunismului şi mai este şi astăzi. Şi totuşi, discursul de tip naţional, purtat cu luciditate şi mai ales cu spirit critic, scuturat de emotivităţi lirice şi efuziuni radicale, ar avea locul lui pe o piaţă a ideilor din ce în ce mai săracă.

Câţi dintre noi mai ştiu că multe dintre monumentele pe care azi le socotim reprezentative s-au construit, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutului celui de-al XX-lea, prin eforturi colective? De pildă, Ateneul Român s-a ridicat, în 1886-1888, în urma unei subscripţii publice, când 500.000 de români au răspuns la celebrul apel "Daţi un leu pentru Ateneu", cumpărând bilete de loterie pentru ca fondurile adunate să fie destinate edificiului care era perceput ca simbol al unităţii naţionale româneşti. Statuia lui Ştefan cel Mare din faţa Palatului Culturii din Iaşi este tot rezultatul unei "chete" publice, iniţiate, după Războiul de Independenţă, de intelectuali precum Vasile Alecsandri, N. Gane, Iacob Negruzzi (povestea e mai complicată şi începe din intenţii antiunioniste, dar nu e cazul să o dezvolt aici). Statuia lui Vasile Alecsandri din faţa Teatrului Naţional a fost ridicată tot cu ajutorul unor subscripţii publice, iniţiate de primarul de atunci, Vasile Pogor (ce vremuri!!!). Statuia lui Cuza Vodă, din actuala Piaţă a Unirii, a beneficiat şi ea de pe urma unei campanii de subscripţie, cu multe probleme, cele mai multe din cauze politice. Ca şi azi, îţi vine să spui, deşi comparaţia nu se susţine.

De ce nu mai funcţionează astfel de apeluri acum? În plină epocă a formării statului naţional român, intelectualii, scriitorii în special, reuşiseră să formeze o conştiinţă naţională, să suscite un interes aparte pentru tot ceea ce ne putea defini ca popor într-o Europă care îşi desena şi ea configuraţia politică modernă. Întreaga cultură română era orientată către acest nobil ideal naţional. La noi, dar nu numai, literatura în special a creat infrastructura intelectuală şi emoţională necesară consolidării Statului naţional românesc modern. Astăzi, intelectualul este o figură secundară, incapabilă să mai creeze emulaţie, să formeze opinii. Cel care i-a luat locul, jurnalistul, nu are de regulă nici suficientă cultură, nici anvergură, nici autoritate pentru a mai putea funcţiona ca un factor de coeziune. Părem sau chiar suntem o societate lipsită de repere: nu numai că nu ştim cu ce să ne identificăm, unde să ne căutăm specificul, dar părem din ce în ce mai puţin interesaţi de problematizarea acestui aspect esenţial, totuşi, în viaţa spirituală a oricărei comunităţi: ce anume ne defineşte? Care ne sunt miturile? Mai putem crede în ele? Mai avem timp pentru a crede în ele?

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română "A. Philippide", Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Politica nu este o luptă între Bine şi Rău, ci una pentru putere şi resurse

Alexandru LĂZESCU

Politica nu este o luptă între Bine şi Rău, ci una pentru putere şi resurse

Deşi în plan emoţional sunt de înţeles dezamăgirile privind formarea noii alianţe de guvernare PNL-PSD şi comportamentul lui Iohannis, acestea sunt expresia unei viziuni idilice asupra politicii, fără nici o legătură cu realitatea.

Filmuletul zilei

opinii

Curcubeul experimental al lui Robert Şerban

Nichita DANILOV

Curcubeul experimental al lui Robert Şerban

Citit cap-coadă, poemul lui Robert Şerban e cât se poate de coerent. Imaginile se leagă între ele, ideile sunt duse până la capăt. Aproape nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Şi faptul acesta e de-a dreptul fascinat. Oare de ce dadaiştii nu alegeau o temă? De ce scrisul lor e disparat, alcătuit din unghiuri, cercuri şi linii frânte ce par a nu avea prea multe puncte comune cu realitatea?? Hazardul poate fi provocat şi apelând la logică şi raţiune. La inspiraţie poetică.

Evenimente demografice - IV. Divorţialitatea

Ciprian IFTIMOAEI

Evenimente demografice - IV. Divorţialitatea

Articolul din această săptămână încheie seria dedicată evenimentelor demografice (natalitatea, mortalitatea, nupţialitatea şi divorţialitatea) analizate pe baza statisticilor oficiale, relevante la nivel naţional şi pentru judeţul Iaşi. În luna martie 2021 s-a înregistrat cel mai mare număr de divorţuri din perioada ianuarie 2020 - septembrie 2021: 2702 divorţuri, iar trendul a rămas constant, cu peste 2000 de separări de cupluri, până în iunie 2021.

Aydan Özoğuz sau diversificarea diversităţii

Michael ASTNER

Aydan Özoğuz sau diversificarea diversităţii

În loc de motto: Să luptăm pentru pace până nu mai rămâne piatră peste piatră!

pulspulspuls

Scenarii cu privire la desemnarea noului viceprimar din partea partidoiului la noi în târg

Scenarii cu privire la desemnarea noului viceprimar din partea partidoiului la noi în târg

Aventurile consilierului Balalaicu de la partidoiul ieşean, care caută un post bun pe la vreun minister, dar, desigur, s-ar mulţumi şi cu ceva pe plan local, dar care musai să producă caşcaval, aventuri pe care le-am povestit aici la gazetă exclusiv din dorinţa de a arăta cum merg lucrurile în politichia ieşeană, au stârnit un interes neaşteptat în rândul cititorilor noştri şi nu numai. 

Caricatura zilei

Moș Nicoale & Co

Editia PDF

Bancul zilei

- "Pentru o digestie buna beau bere. Daca nu am pofta de mâncare, beau vin alb. Daca am tensiunea scazuta, beau vin ros (...)

Parteneri

Alte publicatii

    Intrebarea zilei

    Implementarea benzii unice pentru mijloacele de transport în comun pe toată lungimea șoselei Nicolina, o apreciați ca fiind benefică fluidizării traficului din zonă?

    vezi raspunsuri

    Copyright 2006-2020 © Ziaruldeiasi.ro Toate drepturile rezervate.