Având în vedere încâlcita istorie recentă a Basarabiei, practic ambele variante sunt posibile. Aceeaşi istorie ne invită să ne abţinem atât de la exerciţiul entuziasmului debordant, cât şi de la cel sceptic. Pentru că entuziasmul s-ar putea să fie flagelat de vântul rece al realităţii, iar scepticismul contrazis de posibila/probabila evoluţie pozitivă. Datele dosarului basarabean sunt atât de încurcate încât cititorul este invitat să înţeleagă raţiunile care ne îndeamnă să optăm pentru un exerciţiu de prudenţă. Entuziasmul neconfirmat riscă să se convertească în scepticism generalizat. Sunt destule necunoscute în această victorie - posibil izbăvitoare, a Maiei Sandu - ca să riscăm concluzii de un fel sau altul. Înclin să cred şi să sper că acesta să fie momentul zero al unei opţiuni care să aşeze Basarabia pe calea dreaptă. Cumva, ţara se întoarce în anul 1991 - an al consacrării entuziaste a independenţei - şi începe să valorifice pe cont propriu această izbândă dobândită cam uşor, în condiţiile în care URSS era în disoluţie. Se pare că victoriile lejere ascund multe poveşti nespuse şi deschid căi pentru orice posibilitate. Ghemul de probleme a rămas nedesluşit vreme de aproape 30 de ani, de când ţara dintre cele două râuri bate pasul pe loc şi sărăceşte constant. De aici sursa neromanţată şi tragică a nostalgiilor celor mulţi faţă de vremurile imperiului sovietic, unde traiul era îndestulat. Noi, cei din România, înţelegem mai greu sau aproape deloc de ce basarabenii sunt atât de legaţi de amintirea imperiului, care după ce i-a cucerit şi le-a furat identitatea, după ce i-a deportat pe unii şi i-a privilegiat pe alţii, după ce le-a executat elitele, le-a oferit apoi trai bun, laolaltă cu ideologia apartenenţei la cel mai „progresist” stat din lume. În România nu am „beneficiat” de această superideologie sovietică decât pentru scurt timp şi oricum nu în acelaşi dozaj, până când ne-am emancipat de sub tutela ei.

Dar ceea ce poate deveni izvor de speranţă este faptul că victoria Maiei Sandu la alegerile prezidenţiale este opera ei şi a noilor generaţii post sovietice, eliberate de fantasma imperiului, pro-europene şi capabile să cadă în balanţa istoriei. Mai mult, victoria Maiei este o palmă dată peste obrazul gros de compromisuri, hoţie la drumul mare şi lipsă de patriotism al unei colecţii întregi de mameluci politici, care în 30 de ani a reuşit doar să mai bată câte un cui în sicriul statului eşuat. A le pronunţa numele este curată pierdere de vreme. Trecem peste şi spunem că dacă Basarabiei îi va fi dat să se izbăvească, povestea va începe cu această femeie care a dovedit o credinţă în poporul său, o voinţă şi un spirit idealist, care întrunite, cred că pot aduce salvarea ţării. Niciunul dintre predecesorii ei în scaunul prezidenţial, dar şi în cele ministeriale, nu a făcut decât meschine jocuri de glezne, compromisuri vinovate, promisiuni neonorate şi jocuri duble, care au dus ţara în impas. Renaşterea este de genul feminin.

Constatând ce s-a întâmplat în toţi aceşti ani şi văzând ce pitici politici de sex masculin a putut să promoveze Basarabia, cred că era nevoie de un politician onest, cultivat şi responsabil, care să spere şi să încerce să-şi izbăvească poporul de apăsarea clicilor mafiote. Era nevoie, probabil, de acestă femeie care nu datorează nimic niciunei puteri străine, care-şi iubeşte neamul, în obrazul căreia inamicii i-au aruncat lături cu nemiluita, pe care le-a suportat cu stoicism şi le-a şters cu smerenie, dar nu a încetat să creadă că poporul ei nu e sub efectul cine ştie cărui blestem ori păcat nemărturisit, că aşa cum alte neamuri au izbândit, vor putea şi moldovenii.

Dar victoria Maiei este şi o palmă dată clasei politice româneşti, tuturor partidelor şi aşa-zisului corp de experţi, care au dovedit lipsă de imaginaţie, de inteligenţă şi de viziune cu privire la Basarabia şi nu numai. Ar fi nevoie de un serial ca să fac radiografia eşecului românesc în chestiunea basarabeană. Nici în ultimul ceas, atunci când victoria Maiei se întrezărea, nu am avut discernământul să sesizăm schimbarea intenţiei de vot, sprijinind tot felul de pitici, precum Andrei Năstase ori mafioţii dovediţi ai lui Plahotniuc.

Să nu uităm: Maia Sandu a câştigat această bătălie împreună cu tinerii Basarabiei şi fără sprijinul României! Pentru că păcatele clasei politice de la Bucureşti nu sunt mai mici decât ale celei de la Chişinău. Vom continua să fim neinspiraţi, sceptici şi flegmatici? Vom continua să ne bizuim pe falşi experţi? E unul şi de pe la Iaşi, prins în mrejele politicii mafioţilor basarabeni, care susţine nepedepsit elucubraţii, dar trece drept expert.

Maia Sandu aduce adevărul în clasa politică a Basarabiei şi pune la încercare clasa politică de la Bucureşti. Dacă vom continua să improvizăm cu aceeaşi lipsă de talent ca până acum, s-ar putea să contribuim la începutul unui nou eşec româno-basarabean. Aceasta este marea provocare. Viitorul imediat ne va arăta.

Mihai Dorin este istoric şi publicist