Marea corupție, o problemă de siguranță națională?

Într-un interviu recent, Traian Băsescu, singurul om de stat informat din această țară, spunea că e imperios necesar ca „FBI”-ul românesc să utilizeze mijloacele pe care le are la îndemână pentru a proba marea infracționalitate politico-economică care a dus această țară la sapă de lemn. Făcut țap ispășitor, atacat pe toate fronturile (inclusiv cel familial și al colaboratoarei principale), umilit public prin aplicarea retroactivă, profund anticonstituțională, a unei decizii de tribunal care ignora un drept obținut, mozolit perpetuu de tot felul de lătrăi cu apelativul de informator din facultate, Traian Băsescu știe ce vorbește. În amintitul interviu care merită urmărit, subliniază statutul legal discutabil al serviciilor de informații de la noi, statut legal stabilit de Ion Iliescu și clica lui securistă, prin Legea 14 din februarie 1992. Mai devoalează ceva fostul șef al statului: în 2007, cu sprijinul MI6 și MI5, a fost elaborată o variantă civilizată a acestor legi, care prevedea demilitarizarea și organizarea acestor servicii după modelul UE și NATO. De atunci, spune Băsescu, proiectele au fost ascunse la Parlamentul României, de comisiile reunite de „supraveghere” ale acestor instituții. Comisii validate de cei „supravegheați” și conduse, cel mai probabil, de ofițeri acoperiți infiltrați ca parlamentari. Dar, până la scoaterea la iveală și votarea unei legislații democratice în domeniu, hai să vedem ce spune actualul cadrul legislativ al S.R.I., serviciu care se ocupă de „siguranța națională”, dar și de „apărarea constituției” după cum ne avertizează pagina de gardă a site-ului oficial: „pentru a proteja atât statul, cât şi cetățeanul, Serviciul Român de Informații culege informații despre activitățile care intră în contradicție cu valorile Constituției, evaluează riscurile care decurg din aceste activități și întreprinde măsurile necesare pentru ca acestea să nu devină realitate”. Nu cred că este vreun dubiu că evaziunea fiscală, hoția și mita contrazic valorile oricărei Constituții democratice, fie ea și cea a lui Iliescu – Iorgovan care, pentru a oferi scutul instituțional favorabil hoților prevede că „proprietatea este prezumat licită” astfel încât, fără probe, orice milionar peste noapte, indiferent de venituri, nu poate fi tras la răspundere. Căci, da, aici e cheia tuturor mârșăviilor legislative post-Băsescu, care nu au beneficiat nici de o zecime din expunerea mediatică a așa-ziselor abuzuri ale doamnei Kovesi sau pretinselor mașinațiuni ale generalului Coldea, lipsa sau irelevanța juridică a probelor. În epoca Iohannis, „ciuma roșu-galbenă” a dezincriminat și interzis toate mijloacele probatorii care îi duceau pe politicieni în închisoare transformând principiul constituțional al „prezumției de nevinovăție” în instrument de tergiversare până la prescrierea faptei sau în considerarea ca irelevante sau obținute ilegal a probelor administrate în dosar. Și așa au scăpat toți, cu excepția exemplară a Elenei Udrea, singura care ar putea reclama, în această situație, statutul de „prizonier politic”. Iar cei prinși în flagrant au șters-o nestingheriți în străinătate, unde nu-i caută nimeni.

Totuși, întrebarea rămâne: „este marea corupție o chestiune de siguranță națională” astfel încât, chiar și cu legislația actuală, să intre în fișa postului S.R..I.? Pentru că, conform art.8 al legii de funcționare, „Serviciul Român de Informații este autorizat să dețină şi să folosească mijloace adecvate pentru obținerea, verificarea, prelucrarea şi stocarea informațiilor privitoare la siguranța națională, în condițiile legii”. Da, mijloace adecvate! Căci, în lipsa lor, cum altfel să probezi telefonul dat de ministru la A.N.A.F., delapidarea banilor publici, aranjamentele cu procurorii sau mita dată judecătorilor? Căci, deși teoretic Agenția Națională de Integritate le verifică declarațiile de avere tuturor acestor funcționari publici, nu poate proba mita sau abuzul și nici nu poate controla conturile offshore. Insist asupra acestei chestiuni: deși blamul general se îndreaptă, de obicei nediscriminatoriu, către justiție, nu ei sunt, de regulă, vinovați pentru trântirea dosarelor, ci legislația care împiedică obținerea de probe. Aici e cheia și așa a trecut Traian Băsescu marea corupție ca fiind o chestiune de securitate națională astfel încât serviciul secret cel mai important pentru apărarea Constituției să poată obține probe.

Ce a făcut „sistemul ticăloșit”? A pornit o uriașă mașinărie de compromitere a acestui mecanism astfel încât S.R.I.-ul a fost diabolizat și împiedicat să asigure buna funcționare a statului, așa cum i-o cere legea. Televiziunile infractorilor condamnați, politicieni și jurnaliști mânjiți, precum și pegra târâtoarelor care se hrănesc din devalizarea banilor publici au răcnit pe toate vocile și pe tonurile cele mai înalte „că sereiul instrumentează dosare și se substituie justiției” fără însă a oferi altceva decât speculații și insinuări în sprijinul acestei mantre reluată la nesfârșit. Parcă aud indignări principiale: „păi nu putem avea încredere că serviciul secret va fi corect și imparțial și că nu va instrumenta la comandă dosare!” După ce mă scarpin puțin în creștet, aș zice: „de ce nu?”

Iaca ce spune art. 11 din legea lor de funcționare: „în cazul în care din verificările şi activitățile specifice prevăzute la art. 9 și 10 rezultă date și informații care indică pregătirea sau săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, acestea sunt transmise organelor de urmărire penală în condițiile prevăzute de art. 61 din Codul de procedură penală”. Adică, mai exact, nu S.R.I.-ul instrumentează dosarul, ci procurorul. Nu S.R.I.-ul judecă, ci judecătorul. Niciunul dintre aceștia nu poate acuza și condamna în lipsa probelor, nu? Și cum probele nu cad din cer, ci se obțin cu „mijloace adecvate” de care poate face uz, în condițiile legii, doar serviciul specializat răspunsul vine de la sine. Deci, fie considerăm aceste activități ca fiind o amenințare la adresa securității naționale (ceea ce, în opinia mea, chiar și sunt!), fie le considerăm ca amenințări la adresa valorilor constituționale și îi lăsăm pe cei îndrituiți să-și facă treaba și, dacă obțin probe, să le pună la dispoziția organelor de anchetă.

Care sunt vulnerabilitățile? Păi, în primul rând uriașa rețea de afaceri a generalilor sereiști în rezervă care au profitat de O.U.G-ul dat de Adrian Năstase pentru a găsi mijloace de finanțare operativă construind astfel rețele paralegale nu departe de crima organizată. Apoi, desigur, onoarea și buna credință a celor care obțin astfel de informații incriminante și care nu ar trebui să le utilizeze în alte scopuri, dar, la urma urmei, actualul sistem împiedicat legislativ și moral e mai breaz? Tocmai am văzut cum unii judecători profită de totala lor libertate de a da sentințe aberante batjocorind legea în numele totalei și neîngrăditei lor libertăți de face ce au chef (apropo, escrocul acela georgist de la Pitești a mai fost anchetat de Inspecția Judiciară pentru flagranta rea-credință cu care a admis, ilegal, anularea deciziei CCR?). Nu toți judecătorii, firește, sunt de această condiție, dar cu cei care o fac pe față, rânjind a impunitate, ce facem? Păi să nu cerem serviciilor să probeze minunea prin care alde „Piedone” este albit judiciar pentru omor deosebit de grav, ba mai și primește 100.000 euro despăgubire? Mie mi-ar plăcea o analiză a conturilor judecătorilor în cauză, așa, de curiozitate.

Pe scurt, nu știu exact cum să răspund la atâtea întrebări, dar mi-aș dori să văd iar marii hoți ai avuției publice tremurând și răcnind la televiziunile securiștilor condamnați că sunt victimele înscenărilor sereiste, ei, bieții, cărora nu li se respectă dreptul la șters probele incriminatoare. Hai liberare!

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naționale, Filiala Iași și scriitor

Publicitate și alte recomandări video