O trecere în revistă a datelor cuprinse în raport s-ar dovedi nepotrivită, în condiţiile în care la fiecare pagină se semnalează câte un caz şi se oferă soluţii. Mi se pare mai nimerit să semnalez că tabloul care se creionează printre studiile de caz cuprinse în raport are un aer deprimant: Capitala şi, prin extrapolare, marile oraşe ale României se prefac în fiefuri gestionate cu ferocitate feudală de cei ce au pus mâna pe pâinea şi pe cuţitul capitalismului imobiliar. Între aş­teptările orăşenilor şi realităţile de zi cu zi ale urbanizării s-a creat, în ultimele decenii, un contrast din ce în ce mai apăsător. Acolo unde cetăţenii pledează pentru acces la resurse cultural-educative şi la servicii medicale decente, pentru transport prompt şi curat, pentru spaţii verzi sau facilităţi re­creative şi de agrement, ceea ce primesc pare tocmai pe dos: precaritate, spoială şi haos, aglomeraţie agresivă, poluare cu asupra de măsură.

Mai pregnant decât în cazurile altor oraşe, Bucureştiul este emblema rupturii dintre locuitori şi oraşul în care ei trăiesc. Potrivit raportului realizat de OAR, tabloul celei mai dense aglomerări urbane din România este dezolant şi marcat de de­zechilibre majore. Oraşul stă să facă „im­plozie“. Nu există - pentru că nu este dorit - un Plan Urbanistic General. Prin scoaterea din schemă a autorităţilor şi instituţiilor com­petente să gestioneze dezvoltarea urbană, spaţiul a fost privatizat în chip sălbatic şi primitiv, fără nici o umbră de consideraţie pentru confortul locuitorilor priviţi ca nişte cobai. După cum gloriile industriei comuniste au fost canibalizate de legiuni de S.R.L.-uri efemere, dar vorace, tot astfel terenurile au ajuns la mâna între­prinzătorilor cu cele mai bune şi mai eficiente conexiuni administrative. Acest capitalism primitiv şi lipsit de scrupule pare călăuzit de o lege a junglei, pe care bişniţarii o adoră: cumpără ieftin şi vinde scump. În Bucureşti, această lege se traduce în puz­deria de clădiri construite cu 500 euro/mp şi vândute cu 1.200 euro/mp, adică de aproape trei ori mai mult. În numele Sfântului Profit, conchistadorii imobiliari sunt dispuşi la mari sacrificii plasate beneficiarului.

Ca să nu lungesc vorba, redau câteva dintre concluziile exprimate de arhitecţi (p. 80-81):

- dialogul între instituţiile de stat implicate în dezvoltarea oraşului este inexistent. Administraţia este subcapacitată şi deprofesionalizată. Lipsa de comunicare interinstituţională creează conflicte, întârzieri şi risipă de resurse. în situaţia de impas actuală, administraţia foloseşte un dublu limbaj: afirmaţiile făcute nu se regăsesc în rezultatele reale şi deseori acoperă acţiuni discutabile în raport cu o dezvoltare durabilă.

- comunitatea este ignorată în actul administrativ decizional. Administraţia nu a reuşit să găsească un limbaj inteligibil şi un proces transparent de consultare a popu­laţiei. Din acest motiv, reacţia populaţiei se manifestă după ce evenimentul urban este consumat şi atunci când cumulează efecte. Acumularea de frustrări urbane generează conflicte greu de gestionat.

- zonele istorice sunt în continuă decădere. Este o realitate atât la nivelul caracteristicilor constructive ale clădirilor, cât şi la nivelul conştiinţei colective.

- peisajul natural al Bucureştiului este schilodit galopant, prin intervenţii asupra copacilor de mari dimensiuni, a parcurilor, terenurilor, malurilor lacurilor etc. Aceste acţiuni desfigurează imaginea urbană şi afectează echilibrul climatic. Poluarea creşte, iar cetăţenii simt disconfortul urban din ce în ce mai mult.

Pe fondul eşecului edilitar, la scara realităţilor de zi cu zi, în marile oraşe pare a se fi instaurat o atmosferă ca de ospiciu. Ritmurile urbane favorizează alienarea, depresia, isteria. Oamenii care îşi pierd cumpătul în plină stradă vieţuiesc în deplină simbioză cu maşinăria de iureş, zgomot şi mizerie numită, prin convenţie, oraş. Acesta este doar unul din efectele vizibile ale unui proces complex care erodează calitatea vieţii urbane şi anume suburbanizarea. Iată prezentarea sintetică a fenomenului:

„Cele care au profitat de lipsa zonei metropolitane au fost administraţiile comu­nelor şi micilor oraşe limitrofe care, în­cepând cu anii 1990, au pus la dispoziţie hectare de teren construibil, extinzându-şi limitele de intravilan, neetapizat, fără utilităţi şi fără restricţii. Valoarea joasă a terenurilor a atras interesul dezvoltatorilor imobiliari, iar administraţiile comunelor locale au acceptat Planuri Urbanistice Zonale fără minime criterii de integrare într-un plan de amenajare a teritoriului mai amplu. Aceste dezvoltări imobiliare au crescut rezidenţială şi comercială, extinzând necontrolat limitele oraşului“ (p. 10).

Trăim precar, primejdios, în condiţii suburbane şi, pe alocuri, mai rău decât la sat.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi