Ce ar fi făcut oare Iohannis dacă istoria l-a fi pus în pantofii lui Zelenski? Scenariul unui cunoscut intelectual ieșean

Vă mai amintiți sloganul molipsitor din 2014, „Klaus, Klaus, scapă-ne de Mickey Mouse”? Ei bine, un bun hermeneut ar zice că elementul principal din acest charismatic enunț nu era Klaus (Iohannis), ci Mickey Mouse (Victor Ponta). Adică nu pe Klaus îl idolatrizam noi neaparat, ci îl detestam mai degrabă pe Mickey Mouse. Atât de mult, încât îi ceream ajutorul lui Klaus să ne ferească de el. Așa cum i-ai solicita sprijinul mardoiului de cartier atunci când ești amenințat de mardeiașul străzii pe care locuiești. Amândoi îți displac, dar primul reprezintă un pericol mai îndepărtat și mai curând teoretic decât cel din urmă, care îți suflă amenițător în ceafă în fiecare zi. Cam așa l-am votat eu atunci, cu astfel de sentimente carevasăzică, pe primarul Sibiului. Sentimente amestecate rău. Nu mai zic în 2019, când, față de Dăncila lui Dragnea, Dulapul – cum foarte plastic i s-a spus între timp (la chestiile astea ne pricepem de minune) – era lumina (pală, e drept, dar, oricum, lumina) de la Apus. O veritabilă lumină de crepuscul.

Îi povesteam la un moment dat unui amic (fizician, precum Iohannis), în 2014, despre marile mele rețineri legate Domnul Ghinion. Mi se pare încet la minte și complet inabil în comunicare, îi spuneam prietenului, mirându-mă sincer că un om cu capul pe umeri putea afirma, liniștit, că și-a cumpărat șase case din… meditații. Mai mult, nu pricepeam cum un politician aruncat la un asemenea nivel, întrebat (cu mingea la fileu așadar, oferindu-i-se ocazia să se „umanizeze” dinaintea electoratului, să devină „simpatic”) care era mâncarea lui preferată, răspundea imperturbabil și extrem de serios (fără alte comentarii suplimentare): „Cior-ba de pe-ri-șoa-re”. Sau, la „cât purtați la pantofi?”, „pa-tru-ze-ci-și-cin-ci”. Cu un antipatic (în acel context) accent ardelenesc. Amicul s-a inflamat. E foarte deștept Iohannis (doar avea patalama de fizician, nu-i așa?), nu-l înțeleg eu, sunt obtuz, n-am nas pentru politicianul rafinat etc. Am refuzat polemica, precizând că oricum, alternativa fiind Ponta, îl voi vota pe Klaus, dar am plecat convins că, dacă noua revelație „sibiană” a politicii românești va triumfa, ne vom alege cu un lider bombalău. Și a triumfat. Și, da, am avut dreptate: zece ani și-a etalat, cu asupra de măsură, aerul de bombalău. Un bombalău cu vocația luxului, înclinat spre lucruri scumpe.

Totuși, nu intrarea în scenă a dlui Iohannis mă interesează aici și nici evoluția lui acolo. Le știe toată lumea, ce ar mai fi de adăugat? Ieșirea președintelui, derulată în aceste ultime zile de mandat, inimaginabil de tensionate, mi se pare cu adevărat halucinantă și demnă, ca atare, de câteva observații. România a ajuns, sub „grija” impozantului om politic de la Sibiu (șeful armatei și al serviciilor de informații), într-o criză fără precedent în ultimile trei decenii și jumătate. Sub nasul (sforăitor) al acestor „apărători” ai siguranței naționale, Rusia a reușit să ne ridiculizeze și să ne arunce în degringoladă (lucru care, spre onoarea Moldovei, nu l-au realizat, deși s-au dat de ceasul morții, cu românii de peste Prut). În mult-invocatul „război hibrid”, Putin ne-a făcut deja țăndări. OK, se mai întâmplă, ai putea accepta la rigoare, și la case mai mari. Dar ce facem, odată declanșată criza? Care sunt măsurile imediate de contracarare a efectelor loviturilor primite? Pentru răspuns întorci desigur, mai întâi, privirea către „El Lider Maximo”, șeful statului. Ia-l însă de unde nu-i! Parcă mai defazat ca niciodată, acum, în ceasul de autentică restriște a țării, Iohannis s-a evaporat complet. Zile întregi nimeni nu l-a văzut, darămite să-l audă.

A fost una dintre cele mai negre perioade pe care le-am cunoscut (și ea nu a trecut încă) de la căderea lui Ceaușescu până în prezent. Cel de la care așteptai direcție, sprijin și mobilizare, președintele republicii, a dat bir cu fugiții, urmărind evenimentele, probabil, la televizor. Joseph Conrad, scriitorul britanic post-victorian (polonez la origine), are un roman formidabil despre dezonoarea căpitanului de vas, care, la debutul unui posibil naufragiu, într-o clipă de spaimă viscerală, este primul care o șterge cu barca de salvare, abandonându-și corabia (culmea, vasul nu naufragiază în cele din urmă, marinarul respectiv primind oprobriul public prin intermediul pasagerilor și colegilor supraviețuitori, martori la rușinoasa lui dezertare). De când ne confruntăm cu demența neofascisto-putinistă, gândindu-mă la Iohannis, numai imaginea tristă a acestui căpitan îmi vine în minte. Ce ar fi făcut oare Domnul Cior-bă de pe-ri-șoa-re dacă istoria l-a fi pus în pantofii lui Zelenski, un om care are jumătate din statura lui fizică, dar îl depășește de o sută de ori la statura morală? Nici nu vreau să mă gândesc. Scenariul, fie și imaginar, este prea greu de suportat. Strategia lui Iohannis a fost – acum îmi e mai clar ca oricând – un fel de „politică a abandonului bine făcut”. A Marelui Abandon. Asta i-a ieșit la perfecție în deceniul său de leadership. Mulțumesc, domnule președinte! În numele milioanelor de români care v-au votat. De două ori.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Publicitate și alte recomandări video