Mama fostului președinte al României, țigancă din Bulgaria. Dezvăluirile unui cunoscut istoric ieșean

Dar, dincolo de amorul tovarășelor și de iubirea maselor, Ion Iliescu a trebuit să facă față și urzelilor veninoase din partid și, după 1990, unui val de frustrare și ură motivat de apucăturile sale autoritariste și nedemocratice, în siajul comunismului. Bălăcărit constant și înfierat fără milă în presa democrată (pe care avusese slăbiciunea în vârtejul revoluției să o lase să se dezvolte liberă de cenzură), Ion Iliescu s-a obișnuit cu criticile vehemente din „România liberă” care ajunsese la tiraje de șase zerouri. Încercat propagandist, a contrabalansat cu „Pravda” bucureșteană coordonată de bigamul agent rus Dumitru Tinu și apoi cu ventilatorul de împrăștiat rahat numit „România Mare” sub bagheta unui măscărici la chefurile Securității lui Pleșiță, Marele Calomniator Corneliu Vadim Tudor. Totuși, din mareea de epitete, etichete și porecle primite de-a lungul timpului, doar două l-au afectat cu adevărat pe Ion Iliescu: desemnarea sa drept „cârpă kaghebistă” (V.C. Tudor) și formula plesnitoare a lui Traian Băsescu care l-a numit „bătrânul edec leninist” în 2006, când tot el, deși ieșit din jocul politic, trăgea electoral partidul compromis de guvernul cleptocrat al lui Adrian Năstase. A fost însă el un kaghebist de sușă leninistă?

Nu încape nicio îndoială, desigur, că Ion Iliescu, crescut, format și afirmat sub jugul comunismului sovietic, a păstrat în inimă „nobilele idealuri ale socialismul științific” întinate de Nicolae Ceaușescu. Fiu al unui ilegalist comunist din mișcarea sindicală dirijată de Moscova și al unei țigănci din Bulgaria care l-a părăsit la vârsta de un an (apud Lavinia Betea!), copilul născut la Oltenița pe 3 martie 1930 a fost crescut de bunici. Tatăl a fost chemat la instructaj NKVD în Rusia, între 1931 și 1938, Siguranța arestându-l imediat după întoarcerea în țară, fiind apoi încarcerat în lagărul de la Târgu Jiu. Unde noua „tovarășă de luptă și de viață” a lui Alexandru Iliescu (și ea ilegalistă) împreună cu micul Ion Ilici îl vizitau aducându-i haine și hrană biologică și ideologică. Cu această ocazie, o cunoaște prin 1940 pe o tânără cu vreo doisprezece ani mai mare, Elena Petrescu, care își vizita fratele, și el închis în lagăr, tânără pentru care alt deținut, Nicolae din Scornicești, va lua vot de blam pentru că, într-o permisie, s-au lăsat pradă unor destrăbălări burgheze într-o casă conspirativă a partidului. În orice caz, întâlnirea dintre Ion Ilici și Lenuța va marca, vorba filmului, „începutul unei frumoase prietenii” care va însoți fulminanta ascensiune și surprinzătoarea decădere a eroului nostru care își va trimite finalmente amica în fața plutonului de execuție. Oricum, în acest mediu se formează „democratul” Ion Ilici, secondat de tovarășa mamă care va face o carieră frumușică în partid și care îl va îndemna să se înscrie rapid în Partidul Muncitoresc Român, organizația de tineret, imediat după 23 august 1944. Iar din acest moment, doar cerul părea să mai fie limita. Ajunge rapid lider de tineret în comitetul central al UTM, intră la Politehnică și, grație parcursului promițător în politică este desemnat pentru o bursă la singurul Oxford posibil pentru studenții comuniști (că ceilalți înfundau pușcăriile fiind și azi scuipați drept „legionari”): la Moscova. Și acolo calitățile de activist și organizator ies rapid la iveală devenind liderul studenților români de la Moscova, motiv pentru care, cu girul sovietic, este pus după întoarcerea în țară, în 1946, să refacă asociația națională a studenților la congresul de înființare al căreia este ales președinte. Ca un mic accent istoric, aș reaminti că în planul de măsuri elaborat cu această ocazie, aprobat de biroul național și sub semnătura președintelui, era prinsă și activitatea studenților de la istorie de la Iași cu ocazia celor 500 de ani de la urcarea lui Ștefan cel Mare pe tron la Putna, sărbătoare care le va aduce acelora condamnări de 15 ani de pușcărie. După ce și-a făcut datoria de a înfiera cu mânie proletară abaterile studenților de la Timișoara prilejuite de încercarea de revoluție maghiară, tov. Președinte al studenților devine membru supleant în Comitetul Central al partidului și, odată cu venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu devine membru plin al C.C., Prim-secretar al Uniunii Tineretului Comunist și, pe cale de consecință, Ministrul Tineretului.

Ion Iliescu în 1957

Not bad la 35 de ani. Era parcursul perfect, care îl replica pe al lui Ceaușescu însuși, care ducea către vârful puterii. Parcurs care, deși „Tovarășa” era încă departe de rolul jucat mai târziu, a fost poate sprijinit și de ea, dar care s-a întrerupt dramatic odată cu vizita asiatică din 1971, în China și Coreea de Nord. Nu e clar ce s-a întâmplat atunci, dar dacă ar fi să-i dăm crezare lui Ștefan Andrei, „i se cam suise la cap lui Iliescu și s-a trezit să salute și el alături de șef” atunci când masele tembelizate de chinezi și nord coreeni întâmpinau cu urale „conducerea superioară de partid și de stat”. Ba mai purta, sfidător, și ochelari negri. Astfel încât, „Tovarășul”, inspirat și de exemplele îmbătătoare de satrap oriental din zonă, s-a hotărât să-l trimită „la munca de jos” ca să ia pulsul muncitorimii și a proletariatului agrar dacă visa să devină înalt lider comunist. A fost astfel groaznic pedepsit: secretar cu propaganda la Timiș, apoi Prim-secretar la Iași (ocazie cu care Ceaușeștii l-au vizitat în 1976, moment imortalizat de jocul acela cu inele pe băț, când Iliescu, profitând de faptul că „Tovarășul” nu-l putea vedea, privea galeș la dosul „Tovarășei”ⁱ). Apoi a fost președinte al Consiliului Național al Apelor fiind mutat în 1984 ca director la Editura Tehnică din Casa Scânteii. Tot în 1984 pierde locul în Comitetul Central, dar nu și privilegiile de înalt nomenclaturist, cu mașină la scară și vilă în Bd. Aviatorilor, gard în gard cu Ion Gheorghe Maurer.

Un an mai târziu, în martie 1985, Mihail Gorbaciov, protejatul lui Iuri Andropov, șef al KGB și Prim-secretar al partidului după moartea lui Brejnev, ajunge în vârful puterii în URSS. Spre iritarea lui Ceaușescu, autocrat înglodat în stalinism protocronist, de la Moscova începe să adie un vânt de schimbare. Gorbaciov, primul conducător sovietic născut după 1917, mai școlit și mai plimbat prin lume decât mumiile din Politburo, fost ministru al agriculturii care știa de dezastrul economiei sovietice și de înapoierea mentală a „prezidiului”, introduce o schimbare ușoară de macaz prin politici economice mai suple și printr-o anumită transparență a activității partidului, adică „perestroika” și „glasnost”. Două categorii au fost atente la aceste semnale: securiștii externi, care făceau afaceri de milioane pentru buzunarele partidului și politicienii de rangul doi care sperau într-o urcare în grad dacă prind valul potrivit la timp. Aceste categorii, deja minate de corupție și șpagă, au început să caute o variantă funcțională pentru momentul când Rusia îl va da jos pe Ceaușescu. Nu, nu să comploteze, nu să pregătească lovituri de stat, că erau prea căcăcioși pentru asta. Doar o mârâială mocnită dublată de bârfe șoptite la ureche. Pe acest fundal a răsărit numele lui Iliescu, „coleg cu Gorbaciov”, ca posibil înlocuitor la putere, iar „zvonerii și răspândacii” Securității ni l-au transmis, șoptit, și nouă. Să fie foarte clar: Iliescu nu a făcut nimic, laș și oportunist cum îl știm, doar s-a furișat mimând opoziția față de Ceaușescu. A refuzat să semneze „Scrisoarea celor șase” atunci când l-a solicitat Brucan, știind că „disidența” se poate plăti scump (ca istoric, simt nevoia să reamintesc că „disidenții” sunt membrii de partid care nu se supun liniei partidului, având păreri diferite, nu opozanții politici!). Ca toată viața lui, a stat la cutie, pentru a sări la momentul oportun în barca aflată pe val, barcă pe care imediat se oferă să o conducă. Către ce țintă?

Spre „socialismul cu față umană” anunțat de Moscova, desigur, doar nu se aștepta cineva ca Iliescu să dorească, în 1989, o schimbare revoluționară, profundă, a sistemului politic și economic. Îndemnul vitejesc „să sunăm la ambasada URSS să spunem cine suntem și ce vrem” nu mai necesită decriptări complicate. Ca și constatarea vigilentă, neînfricată că Ceaușeștii „nu au avut nimic de-a face cu socialismul științific, au întinat nobilele idealuri ale comunismului”. Până i-au strigat oamenii din stradă, cei care, spre deosebire de el, au stat sub gloanțe: „nu mai da din mână/ nu mai da din mână!”. (Continuare în ediția din 27 august 2025 a Ziarului de Iași)

ⁱFotografie existentă la Arhivele Naționale ale României, fiind reprodusă în Fototeca online a comunismului românesc

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naționale, Filiala Iași și scriitor

Publicitate și alte recomandări video